Dureri fantomă, regia Bogdan Budeș

Acum câteva zile am fost egoistă și am vorbit la telefon cu Bogdan Budeș vreme de mai mult de două ceasuri. Spun că am fost egoistă pentru că dialogul nostru nu a fost vegheat de reportofon și tot ce-am aflat, îmi rămâne mie.

Bogdan este mare! Prin mintea lui se plimbă nestingherite toate piesele de teatru pe care le-a tradus. Cu toate nuanțele din limba originală și cu toate subtilitățile pe care le-a potrivit în limba română. L-am întrebat însetată de curiozitate dacă își interpretează traducerile, ca să simtă tăișul cuvintelor, l-am întrebat și cum găsește piesele, și ce citește, și ce lucrează. Credeți-mă că, dacă i-ați intra în minte, o comoară găsiți acolo!

E regizor, da. Dar cred că mai presus de a fi regizor de… spectacole e regizor de cuvinte! Îl bănuiesc de „vina” că montează capodopere cu mintea sa enciclopedică atunci când pătrunde toate înțelesurile pieselor pe care le autopsiază pentru a ajunge la esență și pe care apoi le resuscitează având generozitatea de a le da regizorilor pentru care au fost solicitate.

Nu văzusem „Dureri fantomă” în regia sa, la Teatrul de Artă. Până acum câteva ore…

Mi-a fost dor de un spectacol care să mă facă să simt… Și, dacă sunteți dintre cei care la teatru caută și durere, și adâncimi, și lacrimi… mergeți să vedeți spectacolul. Dacă sunteți dintre cei care se feresc de „intens”, tot vă spun să mergeți, ca să înțelegeți cât de nuanțat poți răspunde la întrebarea firească de la finalul spectacolului – „Ți-a plăcut?”

Ei bine, m-a durut! Ceea ce e mai prețios decât dacă mi-ar fi plăcut și-atât. Piesa „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev devenită spectacol prin ochii de regizor ai lui Bogdan Budeș este un spectacol la finalul căruia pleci și cu lacrimi în ochi, și cu inima grea. Dar care… ți-a plăcut!

De data aceasta, traducerea poartă semnătura Marina Palii. Este un spectacol în trei personaje: Olga – Cristiana Luca, Gleb – George Constantinescu și Dima – Rareș Andrici.
Acțiunea se petrece într-un depou de tramvaie. De cum am pătruns în sala de spectacole, mi s-a părut că e frig. Nu era, dar decorul îmi dădea senzația-fantomă că un aer rece precum cel de lângă fiare uzate îmi bate pe la tâmple. Am văzut o saltea veche, acoperită de o pătură uzată, precum mai vezi uneori pe lângă containerele de gunoi sau în culcușul vreunui om fără adăpost și mi s-a părut că simt un miros pestilențial. Am adulmecat. Era un miros-fantomă, de vreme ce nu l-am resimțit deslușit, iar când mi-am verificat încheietura mâinii parfumul meu încă persista.

Acțiunea de sub ochii mei a evoluat atât de aievea încât cred că Bogdan Budeș ar putea fi regizor de film. A presărat atenție la atât de multe detalii! Spectacolul prezintă apropierea și împrietenirea dintre studentul cu chip de luceafăr Dima și Gleb, dependentul de alcool. Sărăcia este singura care i-a putut face colegi de… context pe doi oameni atât de diferiți! Cei doi ajung la confidențe îmbibate puternic și dureros în alcool. Dar totul e atât de adevărat încât nu mi-l mai pot închipui pe George Constantinescu treaz. El nu „joacă” un bețiv, el pare că a psihanalizat toate elementele la care duce consumul de alcool în exces… motrice, de vocabular, de intonație, de mimică… N-am cuvinte să vă scriu cum abia puteam să-l văd în ochi!

În această primă parte mizerabilă, cu referiri la tot felul de demonstrații ale masculinității, Gleb apare ca un vagabond limitat în concepții și nemărginit în vicii. Dima tace și ascultă. Iar tăcerea sa și tinerețea sunt confortabile pentru celălalt. Tăcerea lui Dima îl împinge pe Gleb la mărturisiri curajoase și suculente (dar nu pline de suc și nici măcar de alcool, ci de zoaie). Cu toate acestea, la Gleb e o candoare… o candoare-fantomă care justifică epava care a ajuns. Cumva, straniu, Gleb inspiră milă. Poate pentru că ungherele cele mai adânci ale sufletului său nu sunt îmbibate cu alcool. Poate că acolo, undeva, la năzuințe, alcoolul nu a ajuns.

Din vorbă în vorbă, Gleb îi spune lui Dima despre singura poveste de dragoste pe care a văzut-o vreodată acel depou – cea dintre Olga și Vova. Vova lucrase acolo mai demult. Era considerat ciudat pentru că scria poezii… Din povestea lui Gleb nu lipsesc detaliile despre viața intimă a cuplului Olga-Vova. Dinamica mărturisirilor face ca spectacolul să crească, să crească… și, peste durerea de ficat instalată la început – deși, repet, în sală miroase doar a parfumurile spectatorilor, se așază curiozitatea. Olga devine importantă. La început e menționată printre femeile ușoare consumate la grămadă de bărbați-brute, apoi se decupează și… faptul că a fost a tuturor e justificat de certitudinea că e o femeie care și-a pierdut mințile atunci când soțul ei a murit pe șinele de tramvai.

Cuvintele stâlcite și scâlciate ale lui Gleb murdăresc totul. Imaginile femeilor, ale tuturor celor care au trecut prin depou… Și, în această mizerie, apare un obiect-portal spre o altă lume. O pereche de ochelari! O amărâtă pereche de ochelari cu rame crăcănate și o lentilă lipsă! Acesta este obiectul care o ancora pe Olga în realitatea vieții ei alături de Vova. Îi amintea de el atât de mult încât o teleporta. Concret, toți bărbații care purtau acea pereche de ochelari trezeau în ea închipuirea că ar putea fi Vova. Așa au avut loc toate abuzurile. ”Virginitatea” din dimensiunea plină de nebunie a Olgăi a fost luată chiar de Gleb – el a fost primul care a purtat perechea de ochelari atunci când Olga, demult, a venit în depozit cu un tort. A fost singurul tort din viața lui Gleb – acela care nici măcar nu era pentru el. Dar purtatul ochelarilor era soluția spre o lume mai frumoasă, mai curată, mai pură…

Gleb îl împinge și pe Dima să profite de Olga, la ora obișnuită, purtând perechea de ochelari. Doar că sticla lentilelor devine vitraliu de biserică atunci când Dima o zărește pentru prima dată pe Olga. Dima devine Vova… Și, deși spectatorii se așteaptă ca în scenă să intre o femeie frivolă, intră o femeie-icoană. Aflăm că Olga și-a pierdut fetița pe șinele tramvaiului. Tot pe șinele tramvaiului avea să-l piardă și pe Vova, ani mai târziu, traume care au făcut-o să-și piardă mințile…

Olga pune masa în depoul mizerabil. Așterne o față de masă cu model și aduce supă caldă. Iar atunci când Dima încearcă să o atragă în pat, Olga așterne cearceafuri albe și transformă cuibul mizerabil în cămin. Felul în care se lasă posedată de toți „Vova” din spatele ochearilor este felul disperat de a face un copil care să îi ia locul fetiței care a murit.

De sub cearceafuri, Olga apare ca o casta diva superioară acelui mediu. Dima se îndrăgostește, iar atunci când vine vorba ca și Gleb să poarte ochelarii care să-l ducă între coapsele Olgăi, Dima se revoltă și este înjungiat mortal de Gleb. Gleb ucide astfel și singurul lucru curat pe care îl consolidase – prietenia cu Dima. Sau, dintr-o altă perspectivă… prietenia oricăror bărbați se poate transforma în crimă din pricina unei femei. Fie ea și „nebună”.

În finalul spectacolului, Gleb își pierde nu doar prietenul și pe Olga, ci și mințile. Rămas singur în bătaia unei lumini ca o rugăciune, „vede” în sfârșit dimensiunea despre care vorbea Olga…

Remarcabil este că tot ce știm despre povestea de dragoste diafană, curată dintre Olga și Vova este mărturisit în mizerie de Gleb. Gleb este naratorul fidel… Mărturia lui este singura dovadă a acelei iubiri…

Am povestit, pe scurt. Piesa are o mulțime de cotloane și indicii în cuvinte pe care merită să le urmați. Iar regia lui Bogdan Budeș face ca acest spectacol să fie o bijuterie rară și ascuțită, printre gablonțurile toate la fel pe care le primește publicul, în ultima vreme.

Lumina, elementele de decor, costumele… totul e de film! Actorii… ei bine, trebuie să-i revăd curând în alt titlu ca să mă conving că în „Dureri fantomă” au jucat și nu au fost ei înșiși… Cristiana nu și-a „revenit” nici la aplauze, când până și George părea treaz!!!

Durerile fantomă sunt suferințele care apar în urma unei amputări. Ființa continuă să doară, chiar și în absența… durerii. Durerile fantomă ale Olgăi sunt fetița și Vova. Durerile fantomă ale lui Gleb or fi tortul și cerceafurile albe. Iar durerile-fantomă ale lui Dima vor fi, dincolo de moarte, toate în perechea de ochelari.

Dacă mi-a plăcut?! De plăcut, m-a durut. Atât de tare încât am ocolit drumul spre casă, am condus și m-am gândit la tot ceea ce văzusem. Încă simt că am idei ramificate, pe care nu le-am prins în rândurile acestea… M-am gândit la fiecare Olga, m-am gândit și la câți or fi Dima… dar m-am gândit și la sărmanul bețiv care sprijinea vitrinele din preajma casei mele. Îl chema Bingo și am aflat că a murit în ianuarie. Mi-a spus o fată care face curat în zonă… Îl chema Bingo. Sau, poate, o fi avut și el un nume ca toți oamenii, dar așa i se zicea. Când nu era mort de beat, ajuta vecinii să care cumpărăturile. Apoi se încăiera cu alții asemenea și ajungea la pușcărie. Era Gleb. Spectacolul acesta mi-a amintit de el. Iar un spectacol care a primit Marele Premiu pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Internațional de Dramaturgie Contemporană Kolyada-Plays de la Ekaterinburg și care mi-a amintit de un om pe care probabil nu-l pune nimeni în pomelnice spune multe despre regia de aici a lui Bogdan Budeș. E viață! E… adevărată! Nu e doar credibilă!

Mergeți la „Dureri fantomă”. Merită!