În Spania, Cărtărescu a devenit cunoscut puţin câte puţin, mai ales datorită activităţii editurii Impedimenta, care a publicat această capodoperă restrânsă – „Ruletistul” – pe lângă „Lulu/Travesti” şi „Nostalgia”, şi care are intenţia să arate cititorului spaniol şi alte cărţi ale acestui autor, după cum susţine chiar editorul Enrique Redel.

Cu umor, după cum semnalează agenţia spaniolă de presă, Cărtărescu a spus, în cadrul unui interviu relatat joi de mai multe publicaţii spaniole, că „să trăieşti în România este ca şi cum ai înota într-o piscină cu acid sulfuric”. Mai mult, a mai mărturisit el, a fost chiar pe punctul de a „cădea în schizofrenie”, după tot ce a citit în anii de liceu şi universitate. A avut însă mult noroc, pentru că i-a fost dat să fie student în singurul deceniu liberal al României lui Ceauşescu, „în care s-au tradus numeroase opere de literatură clasică şi contemporan şi în care învăţământul era foarte bun”.

„Nu exista televiziune şi nimic care să-ţi ofere calitate a vieţii. Toată lumea citea mult, chiar şi oamenii foarte simpli. Plângeau cu Ana Karenina şi râdeau cu Don Quijote, iar azi nimeni nu mai citeşte nimic. E un paradox, o raritate a istoriei”, a mai spus Cărtărescu. De când s-a născut, el a „pus ochii pe cărţi, aşa cum copiii de acum îşi deschid ochii cu calculatorul”; tatăl lui avea o mică bibliotecă, şi cele treizeci de cărţi din casă erau la fel de importante pentru el precum păpuşile pentru fete, astfel că şi le aminteşte „pe fiecare în parte, cu textul, mirosul şi textura ei”. De mic, a simţit „nevoia să intre în interiorul literaturii”, iar pentru că lectura şi scrisul „sunt două feţe ale aceluiaşi fenomen”, Cărtărescu a vrut să scrie chiar cărţile pe care nu le găsea şi care nu existau.

Autorul trilogiei „Orbitor”, o altă capodoperă a sa, predă la Universitatea din Bucureşti şi vede efectele revoluţiei digitale la studenţii lui, care „nu mai au relaţia amniotică cu cartea” – exact invers de cum i s-a petrecut lui. Considerându-se foarte norocos că literatura lui a ajuns să fie cunoscută în afara ţării, el consideră că „ne apropiem de un nou Ev Mediu, de data asta mediatic, în care cultura se va produce din nou la mănăstiri, metaforic vorbind, iar textul scris se va păstra în nişe îndepărtate, însă nu va dispărea”. „Există cel puţin douăzeci de scriitori români atât de buni, sau poate chiar mai buni ca mine, care nu au avut acelaşi noroc”, spune scriitorul. Se consideră înainte de toate poet, iar opera lui, deşi în parte în proză, este impregnată de la bun început şi până la sfârşit de poezie.

„Nostalgia”, acest roman sau culegere de povestiri, a fost terminată când avea 27 de ani şi nu a putut fi publicată, din cauza situaţiei politice, vreme de patru ani. În 1989 a apărut cenzurată, iar în 1993 a fost publicată în întregime. Cărtărescu aparţine generaţiei scriitorilor anilor ’80, în cadrul căreia, a mai spus el pentru EFE, „nu există nicio operă care să nu fi fost cenzurată”. El povesteşte cu amuzament că atunci când Umberto Eco a venit în România, la sfârşitul anilor ’80, a vrut să ştie de ce romanul lui „Numele trandafirului” fusese cenzurat, de vreme ce era doar un „thriller cu călugări”. Şi-a dat seama că paginile cenzurate fuseseră alese la întâmplare, mai povesteşte Mircea Cărtărescu, nu exista nicio logică, iar cenzorul „se limitase la a-şi face treaba”. „Autorii acceptau cenzura pentru că era singurul mod de a ajunge la oameni. Era un cataclism natural. Decât să murim, preferam să supravieţuim, deşi era foarte dureros pentru noi”, mai arată Cărtărescu.

A câştigat numeroase premii de literatură în ţara lui şi în alte ţări, iar literatura lui, apreciază EFE, este puternică şi fascinantă; stăpâneşte foarte bine limbajul, se bazează în întregime pe imaginaţie până la punctul la care, precum spunea chiar el, nu a înţeles niciodată interesul suscitat de romanele realiste „şi nici de ce trebuie scris despre un divorţ”. El încearcă, în fiecare scriere, să se folosească la maxim de limbaj şi aici este ajutat de trecutul lui de poet, căruia îi este „foarte recunoscător”.