Baschetul suferă serios după eșecul cu Luxemburg. Totusi, sunt foarte multe lacrimi pentru o înfrângere așteptată. 72-76 (67-67). Partida, pierdută în prelungiri, pe propriul teren, sugerează o încleștare epică. O invitație pentru a urmări și a susține din toate puterile unul dintre cele mai spectaculoase jocuri ale planetei. Imaginația, oricât de generoasă, se oprește din păcate aici. Realitatea din teren întrece cu mult orice închipuire. O înfrângere este o înfrângere, fără îndoială. Însă modul în care cedezi spune totul. Iar aici justificările nu își au rostul.

Nu mai contează că au fost 23 de puncte avans. Numărul 23 e special în baschet. Și e foarte greu de păstrat. Însă un singur punct apărat ar fi valorat infinit mai mult decât PIB-ul Luxemburgului, de peste 132 de mii de dolari pe cap de locuitor. Ducatul, fără ieșire la mare, este de altfel primul în lume în ierarhia FMI. Un punct ar fi însemnat 15 minute de triumf, cam atât cât durează gloria în lumea augmentată. Ar fi fost suficient.

Nu contează nici măcar că la 72-74, cu 36 de secunde înainte de final, poți să ratezi de sub panou, fără să urmărești cu convingere. Cu adevărat incredibil este să ratezi contraatacul potențial decisiv, în superioritate clară de 3 contra 1, în ultimele 13 secunde. La același scor.

Regretabil, că s-a întâmplat în fața unui public capabil să susțină cu succes, emoțional și financiar, o echipă de Eurocup. Regretabil, că i s-a întâmplat lui Emanuel Cățe, jucătorul momentului în Europa, în urmă cu doar câteva săptămâni. Și mai regretabil este însă că se întâmplă de 30 de ani.

Ultimii Europeni
Cam asta este povestea Vulturilor. De fapt, nu e nicio poveste. Jumătate din populația țării va intra probabil în disonanță cognitivă la auzul a câtorva nume: Costel Cernat, Florin Ermurache, Petre Brănișteanu, Alexandru Vinereanu, Dan Niculescu, Sorin Ardelean, Marian Marinache. Sau Gheorghe Mureșan și Constantin Popa. Normal că am putea continua… Nu contează, dacă nu s-a întâmplat pe vremea mea. Așa ar spune acea jumătate pentru care LeBron James este mai bun decât Michael Jordan, doar pentru că se întâmplă acum.

De fapt, contează foarte mult. Sunt resurse narative care duc povestea mai departe. Iar cei care nu văd și nu aud nu au nicio vină. Chiar dacă social media a devenit între timp o comoară nesfârșită de imagini. Însă doar cu NBA Pass nu poți trece direct la echipa națională. Ultimii români prezenți la Europene încă mai știu ce înseamnă efortul real. Și asta contează enorm pentru echipa națională a unui baschet aflat în căutarea propriei identități.

Acum se spune storytelling
Fără echipă națională nu se poate. Chiar dacă Federația Română de Baschet, membră fondatoare a Federației Internaționale, se mândrește cu 50.000 de practicanți. Cu atât mai mult. Nu suntem chiar oricine în Europa. Cluburile și naționala nu sunt două divizii diferite, iar echipa națională nu este un simplu outsourcing. E aceeași poveste de pe vremea când Steaua București învingea orice echipă din Vestul Europei. Aceeași, chiar dacă acum i se spune storytelling.

Mai exact, “Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană” așa cum preciza regretatul Gheorghe Dinică, în Filantropica. Este esența marketingului, spusă sau nespusă.

Fiecare Vultur poate fi eroul propriei povești. Povestea înseamnă încredere și dreptul de a juca la propriul tău club, astfel încât să poți să pui mingea în coș. În ciuda presiunii timpului. Și mai ales să îți amintești că ai marcat pe contraatac de sute de mii de ori la antrenamente. Din prima zi când ai ales acest joc, la tine acasă.