Ion Iliescu – o economie nou-născută mai 1990 – octombrie 1992 – noiembrie 1996

Atunci a fost începutul unui proces care a durat mai bine de un deceniu, în mare parte, din cauza reticenţelor chiar celui care l-a început. România încheia primul an de libertate, 1990, cu un PIB de circa 40 de miliarde de dolari, în uşoară scădere faţă de 1989 (estimativ 53 de miliarde de dolari). Câştigul salarial lunar mediu net pe economie era de 157 de dolari, calculat la rata madie anuală de 21,56 lei pentru un dolar (cursul nu fusese liberalizat – n.r.).

Era însă un an în care statul s-a jucat cu economia, în libertate, pentru ca la sfârşitul lui să împartă averea ţării în cupoane. Urma suferinţa. Schimbările fundamentale prin care economia trecea în primul an plin de mandat al lui Iliescu, dintre care cele mai importante erau apariţia proprietăţii şi a iniţiativei private, liberalizarea preţurilor (proces care s-a încheiat abia în 1997) şi apariţia şomajului, au adus cu ele prima criză economică. Pentru că s-a liberalizat şi piaţa muncii, în 1991, în locul impozitului pe fondul total de salarii, s-a introdus impozitul pe salarii, în cote progresive. Erau 13 tranşe de impozitare, cuprinse între 6 şi 45%.

Prima criză

Economia nereformată şi centralizată aproape în totalitate a cedat la primii germeni ai liberalizării, în 1992. Aceasta nu s-a întâmplat însă fără un şoc politic prealabil, reprezentat de înlăturarea prin forţă (venirea minerilor), a guvernului reformator condus de Petre Roman, spre sfârşitul anului 1991. După acest episod s-a declanşat dezastrul economic. Mai întâi, Fondul Monetar Internaţional, cu care reluasem legăturile printr-un acord stand-by, a îngheţat înţelegerea. Apoi, după ce economia scăzuse aproape natural cu -12,9% în 1991 a mai plonjat cu -8,8% în 1992. Hiperinflaţiei de 170,2% din 1991 i s-a adăugat una şi mai mare, de 210,4%, în 1992. Câştigul salarial mediu net a înregistrat cel mai scăzut nivel din aceşti 20 de ani, la 65 de dolari (curs de 307,95 lei). Şomajul începea să-şi facă simţită prezenţa în 1992, când urca la o rată de 8%, de la una de doar 3% în 1991. Tot în 1992, premierul investit de Iliescu după mineriadă, Theodor Stolojan a decis confiscarea valutei deţinute de firme şi de persoanele fizice. Valuta trebuia dată obligatoriu statului şi la un curs arbitrar.

Văcăroiu la butoane

Cel mai important eveniment al anului 1994 a fost liberalizarea pieţei valutare. La finalul lui 1992, Iliescu, proaspăt reales preşedinte, l-a numit premier pe Nicolae Văcăroiu. În 1993, România a reluat cursul creşterii economice, dar destul de firav, cu 1,5%, având în vedere baza foarte joasă la care a ajuns în doar doi ani.

Câştigul salarial mediu a urcat şi el, la 79 dolari (curs de 760 lei). Puterea de cumpărare scădea însă vertiginos, inflaţia urcând la o rată şi mai mare, de 256,1%. Cifra anualizată minte puţin, pentru că de la jumătatea anului România intra pe un puternic trend dezinflaţionist. Vârful anului fusese de 300%. Două momente foarte importante ale anului (de graţie) 1993 au fost introducerea TVA (18%), în locul impozitului pe circulaţia mărfurilor, şi liberalizarea adaosului comercial.

Pentru această revenire a dezinflaţiei s-a plătit însă cu locuri de muncă. Rata şomajului a urcat la peste 10% pentru prima dată, lucru care avea să se întâmple în doar cinci ani din cei 20 scurşi de la revoluţie. Cel mai important eveniment al anului 1994 a fost liberalizarea pieţei valutare, moment care a dus, în mai puţin de jumătate de an, la mai mult decât dublarea cursului de schimb, la 1.655 lei pentru un dolar.

Trendul indicatorilor din 1993 se consolida. În ciuda exploziei cursului de schimb, câştigul salarial mediu avansa la 86 de dolari. Economia creştea bine de data aceasta, cu 3,9%, iar inflaţia cobora la 136,7%. Şomajul avansa la 10,9%. În 1990, erau 8,16 milioane de salariaţi în economie. Până în 1994, numărul lor scăzuse deja cu 1,7 milioane.

Vârful din 1995-1996

În 1995, s-a atins chiar un fel de prosperitate, prin comparaţie cu ce fusese până atunci. Cel mai “tare” indicator a fost inflaţia: 32,3%! Pe de altă parte, economia României a crescut cu nu mai puţin de 7,1%. Câştigul salarial mediu net urca şi el, pentru prima dată după 1990 la peste 100 de dolari (curs mediu anual de 2.033 de lei). Şomajul revenea sub 10%. Era Iliescu se termina, în 1996, cu cifre bunicele. Creşterea economică a fost de 3,9%. Şomajul, în scădere puternică, la 6,2%. Iar salariul mediu se menţinea la 104 dolari, dar la un curs mult mai prost, de 3.000 de lei.

Emil Constantinescu (17 noiembrie 1996 – 10 decembrie 2000) – trei ani negri pentru România şi un salvator

Isărescu reporneşte motoarele

România a revenit brusc pe creştere economică în 2000. Revenirea economiei a coincis cu venirea la şefia guvernului a guvernatorului Mugur Isărescu. După trei ani de înăsprire haotică a fiscalităţii, 2000 a fost anul unei reforme fiscale bazate pe relaxare. Impozitul pe profit care ajunsese la 38% a fost redus la 25%. După ce TVA ajunsese la 22%, a fost redus, tot în 2000, la cota de 19% care se aplică şi astăzi. Emil Constantinescu şi-a predat mandatul, lăsând România cu o creştere economică firavă, de 1,8%, după o perioadă de trei ani de recesiune pronunţată. Un salariul mediu de circa 100 de dolari şi o inflaţie care se consolida la 45,7%. Şomajul n-a coborât sub 10% nici în 2000.

Ion Iliescu 2001-2004 – Consolidare

Traian Băsescu – De la tigrul Europei la criză 21 decembrie 2004 – 06 decembrie 2009

Traian Băsescu a preluat în iarna lui 2004 o economie stabilizată şi un sistem fiscal consolidat. Anul 2005 a început furtunos, cu o schimbare fiscală de anvergură: introducerea cotei unice de impozitare de 16% pe venituri şi profit. Înlocuirea cotei progresive cu cea unică fusese subiect de discuţie cu un an înainte, ideea fiind lansată, cu tot cu simulări, de ministrul Finanţelor pesedist Mihai Tănăsescu.

Preşedintele Ion Iliescu s-a opus însă vehement unei astfel de mişcări şi ideea a fost abandonată. Efectele cotei unice au fost rapide. Câştigul salarial mediu net a sărit cu 40%, ajungând la 256 de dolari, în parte şi datorită stabilizării monedei naţionale. Rata inflaţiei ajungea pentru prima dată după 1990, când preţurile erau controlate de stat, la o singură cifră (9%). Economia şi-a menţinut cursul ascendent, cu un plus de 4,1%. Şomajul scădea la 5,9%. În 2006 a urmat o altă consolidare. De această dată, a vitezei mari de creştere a economiei.

PIB-ul a “zburat” cu 7,7%, rată care nu mai fusese văzută după revoluţie. Cursul leului faţă de principalele valute se înscria pe un vizibil trend ascendent. Media anului a fost de 2,8 lei pentru un dolar şi 3,5 lei pentru un euro. Câştigul mediu pe economie avansa cu încă 20% la peste 300 de dolari. Inflaţia s-a domolit accelerat până la 6,56%. Şomajul scădea şi el la 5,2%, iar presiunile pe angajatori începuseră. România accelera către aderarea la Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007 şi intra în cea mai bună perioadă de după căderea comunismului.

Anul aderării a fost chiar şi mai bun decât precedentul. În ciuda creşterii puternice din 2006, s-au mai adăugat 6% la PIB. Salariul a explodat pur si simplu, odată cu deschiderea pieţei comunitare a muncii. Avansul a fost de nu mai puţin de 38,6%, procent aplicat unor venituri care oricum crescuseră accelerat – 427 de dolari la un curs de 2,4 lei. Şomajul a coborât pentru prima dată după 1989 la sub 5% (4,84%). Toate cifrele (mai puţin deficitul de cont curent care creştea rapid, dar care s-a desumflat şi mai rapid în 2009) erau la superlativ, chestiune care a făcut mediile internaţionale să denumească România “tigrul Europei”.

A treia criză

România era pe valul creşterii mondiale. Însă în vara lui 2007 au apărut primele semne că economia globală o ia la vale, semne pe care oamenii preşedintelui Traian Băsescu le-au ignorat. Atunci au apărut primele semne ale prăbuşirii imobiliarelor, fenomen care a fost validat de bursa de la Bucureşti.

Începând din august, indicii BVB au intrat într-un picaj pronunţat. Încurajaţi de cifrele excelente ale economiei, guvernanţii au început să îngraşe aparatul de stat, prin majorări salariale consistente, care au continuat şi în 2008. În 2008, avansam cu aproape 9% la un moment dat, însă în ultimul trimestru România a fost lovită de criza subprime.

Atunci vraja s-a rupt, iar primul care a suferit a fost bugetul statului, supraîncărcat de cheltuielile de personal. Am încheiat 2008 cu o creştere economică de doar 4,7%. Salariul mediu a urcat totuşi solid, la 519 dolari, la un curs mai ridicat al dolarului, de 2,51 lei. Şomajul s-a reaprins, urcând la 7,85%. Din cauza unui default bugetar iminent, România s-a văzut forţată să ceară, în 2009, un ajutor financiar de aproape 20 de miliarde de euro de la FMI , Comisia Europeană şi alte instituţii financiare .