Potrivit volumului „Steaua Română Câmpina 1895-1995. Istoria unei rafinării centenare”, actul de „naștere” al Societății anonime „Steaua Română” poartă data de 4 septembrie 1895, București.
„Societatea s-a sprijinit la început pe firma germană Offenheim și Singer și pe banii Băncii Ungare pentru Comerț și Industrie din Budapesta care a preluat partea comercială și industrială a fostei Societăți petrolifere „Societatea Română pentru Industria și Comerțiul Petrolului”. Banca Maghiară intră în lichidare în anul 1902. În această situație, „Societatea Steaua Română” apelează și obține sprijin din partea „Deutsche Bank” din Berlin”, se arată în volumul citat.
Potrivit acestuia, la 12 noiembrie 1897, principalul acționar devine „Societatea Roumanien Oil Trust” din Londra. Patrimoniul societății Steaua Română se compunea din rafinării, schele, sonde, instalații de export la Constanța și Giurgiu, o flotilă de tancuri petrolifere pe Dunăre, o fabrică de acid sulfuric, o fabrică de bidoane, stație de conducte de apă pe râul Doftana, conducte, notează autorii.
„Societatea „Steaua Română” „ajunge” la Câmpina preluând în anul 1897 întreaga avere a lui Constantin Hernea—industriaș și petrolist venit din Transilvania. (…) În februarie 1897, Societatea „Steaua Română” solicită Primăriei Câmpina eliberarea autorizației de „construcțiune a unei fabrici de distilațiune de petrol (…)”. Prin decizia Primăriei Câmpina numărul 49 din 29 iulie 1897 s-a aprobat punerea în funcțiune a fabricii de petrol din Câmpina a societății „Steaua Română”, fabrică a cărei construcție se terminase”, se mai spune în volumul menționat.
Conform datelor de pe site-ul www.steauaromana.ro, rafinăria de la Câmpina a fost, în ultimul secol, un obiectiv reprezentantiv al orașului, la darea ei în folosință fiind considerată drept cea mai modernă și mai mare dintre rafinăriile din Europa.
„În anul 1897, după ce rafinăria a achiziționat în întregime zona petrolieră din jurul orașului Câmpina, devine o modernă rafinărie, pe o suprafață de 13,5 hectare. La darea ei în folosință, era considerată cea mai modernă și cea mai mare dintre rafinăriile din Europa. (…) Construirea rafinăriei, precum și rezultatele obținute în numai câțiva ani au declanșat o adevărată revoluție industrială și socială pentru orașul Câmpina și împrejurimi. În numai câțiva ani, au fost construite mai multe străzi noi, pavate, s-a introdus apa curentă la robinet și iluminatul electric”, arată sursa citată.
În timpul Primului Război Mondial, rafinăria din Câmpina a suferit pagube majore, însă după război a fost refăcută, perioada interbelică fiind considerată perioada de glorie a rafinăriei „Steaua Română”.
„Perioada interbelică este considerată perioada de glorie a rafinăriei „Steaua Română”, când au fost modernizate instalațiile, au fost cumpărate utilaje noi, ajungându-se la prelucrarea unei cantități record de 1,4 milioane tone de țiței/an”, se arată pe siste-ul rafinăriei.
Ulterior, în 1943, au urmat noi bombardamente, care au distrus instalațiile și sondele, lăsând în urma lor un dezastru. Un an mai târziu, alte patru bombardamente au vizat rafinăria din Câmpina, aducând-o în stare de neoperativitate.
„Conducerea Societății „Steaua Română” aprecia anul 1944 ca fiind cel mai greu din cei aproape 50 de ani de existență. Greutățile au fost cauzate de războiul aerian și de luptele duse în zona Câmpina. S-au produs mari stricăciuni instalațiilor din rafinării, schele și stațiuni de rezervorare. (…) Cifrele (…) evidențiază că anul 1944 a fost un an greu din cauza războiului. Forajul a fost redus cu 66,2%, repetatele bombardări asupra rafinăriei din Câmpina au făcut ca producția zilnică de țiței să scadă de la 130 de vagoane la 360 de vagoane și chiar mai puțin. (…) Activitatea productivă a rafinăriei Câmpina a fost redusă în 1944. Rafinăria a fost repusă în funcțiune după distrugerile provocate de bombardamentele de la 1 august 1943 abia la 28 decembrie. La 5 și 6 mai 1944 prima distilație a fost din nou grav bombardată, iar la 10 și 18 august 1944 rafinăria a fost în întregime scoasă din funcțiune. (…) Cu mari greutăți și „efort titanic”, rafinăria a fost pusă parțial în funcțiune la 7 decembrie 1944. (…) Bilanțul final al anului 1944 s-a încheiat cu pierderi de 168.418.830 lei”, se arată în volumul „Steaua Română Câmpina 1895-1995. Istoria unei rafinării centenare”.
După naționalizare, rafinăria a trecut în subordinea Societății „Petrolifere Muntenia” și apoi la „Sovrom-Trustul Prelucrare”, mai precizează sursa citată. Potrivit acesteia, rafinăria a regresat în perioada de până la revoluția din 1989, iar după revoluție a început traversarea perioadei de tranziție de la economia centralizată la economia de piață.
„După trecerea perioadei de incertitudine, s-a trecut la reorganizarea noilor structuri în întreprindere. (…) Anul 1992 a constituit începerea punerii în aplicare a acestui plan ambițios axat pe trei direcții: valorificarea superioară a tonei de țiței, reducerea consumurilor energetice și a cheltuielilor de prelucrare, reducerea impactului cu mediul. (…) În anul 1994 a început procesul de privatizare a societății (…), finalizarea fiind în primul semestru al anului 1995”, se mai precizează în acest volum.
Privatizarea a fost, pentru angajații rafinăriei, ca o gură de aer, ei sperând că noii acționari vor face investițiile necesare.
„Privatizarea a fost, la acea vreme, o soluție. (…) La vremea respectivă , speranța salariaților era că noii administratori vor veni cu capital și vor dezvolta rafinăria care necesita investiții. Când te pui într-o competiție reală de piață, trebuie să ții pasul și atunci e nevoie de investiții. Noii administratori nu au venit cu capital, rafinăria a produs o lungă perioadă profit și de acolo s-au făcut investiții total greșite, foarte multe investiții total greșite care nu au funcționat”, a explicat Sandu Gheorghe, liderul sindicatului Rafinorul.
Încet, încet, rafinăria, singura din România care producea parafină, a intrat în criză, primul blocaj major fiind înregistrat în 2003, iar al doilea—în 2008.
„Intrând într-o competiție de piață, eram captivi din punctul de vedere al materiei prime. Rafinăria fiind în Prahova, ca să vii cu materie primă din import, erau costurile foarte mari, în special cele de transport, deci eram necompetitivi în comparație cu alte rafinării. (…) Petrom, care era societate națională de stat atunci, ne asigura această materie primă. (…) Primul blocaj mai mare a fost în 2003, când s-a sistat aprovizionarea cu țiței pe motiv că nu puteam plăti la termen. (…) În 2003, am reușit să reluăm activitatea, s-au încheiat noi acorduri de livrare materie primă, și am mai funcționat o perioadă fără să realizăm profituri însemnate. A intervenit în 2008 o a două criză. A intervenit și statul român în sens negativ”, a mai spus liderul sindical.
Acesta a explicat că statul român trebuia să returneze TVA în valoare de aproape 12 milioane de euro rafinăriei, iar în contextul în care acest lucru nu s-a întâmplat, unitatea a intrat în colaps, activitatea de prelucrare a țițeiului fiind oprită. În acest context, sindicaliștii au protestat timp de trei zile la București, iar în urma altor demersuri, rafinăria a primit banii în 2009.
„În 2009, am primit TVA-ul, dar banii s-au dus la BCR pe promisiunea că BCR ne va credita în continuare, lucru care nu s-a întâmplat. Nu am mai putut relua aprovizionarea cu țiței”, a spus Sandu Gheorghe, adăugând că statul nu a plătit daune pentru situația creată din cauza neplății la timp a TVA-ului.
În 2013, societatea a intrat în insolvență, iar ulterior activele au fost scoase la vânzare.
„Toate instalațiile care funcționau—acum mai funcționează cam cât e o unghie într-un organism uman, adică într-un spațiu de producție s-au amenajat niște instalații de pompare și prelucrăm ulei uzat și, prin niște procese tehnologice, producem combustibil pentru centrale termice. Imediat după Revoluție, de la 900 și ceva de salariați am ajuns la 1.200, apoi pe cale naturală am ajuns la aproximativ o mie la data privatizării. Acum, sunt sub 60 de angajați. (…) Suntem pe finalul perioadei de supraveghere judiciară și într-o perioadă relativ scurtă trebuie instanța de judecată—Tribunalul București—să decidă dacă „Steaua Română” e capabilă, printr-un plan de reorganizare, să reia producția, ceea ce din punctul meu de vedere este imposibil, sau să treacă în procedură de faliment, ceea ce se va întâmpla”, a mai spus liderul sindical.
Potrivit acestuia, societatea are datorii de aproximativ 30 de milioane de euro la creditori, iar Casa de insolvență Transilvania a scos la vânzare activele, însă până acum s-a vândut doar o locomotivă veche scoasă din uz.
Întrebat dacă mai sunt șanse pentru ca rafinăria să își reia activitatea, Sandu Gheorghe a negat, explicând că poziționarea acesteia în mijlocul orașului face imposibilă obținerea autorizației de mediu, un alt factor fiind lipsa forței de muncă perfecționate în procesele de rafinare.
Liderul de sindicat a subliniat că, prin închiderea acestei rafinării, efortul bugetar pentru țară s-a mărit, în contextul în care nu se mai fabrică parafină, iar aceasta trebuie importată, fiind totodată afectate și relațiile economice pe orizontală, respectiv beneficiarii produselor care se fabricau la Câmpina.
Sandu Gheorghe spune că, cel mai probabil, soarta societății „Steaua Română” va fi decisă de instanță la începutul anului viitor.
