În primul rând, repreluarea companiei în 2009 s-a făcut după o perioadă de câteva luni de incertitudine contractuală, timp suficient pentru fostul patron al Rodipet, celebrul Hassan Awdi, de a-şi organiza ieşirea din afacere. S-au reorganizat contractele cu chioşcurile de presă printr-o altă firmă a grupului Awdi, s-au stopat împrumuturile către societate, astfel încât lipsa de capital a condus către o stare de faliment – voi vorbi ceva mai încolo despre situaţia creată. Pentru memorie, motivul pentru care domnul Awdi a fost preferat în 2004 în preluarea puternicei distribuţii de presă a fost tocmai dorinţa editorilor ca niciunul dintre trusturile mari de presă să nu preia şi distribuţia, astfel încât să nu fie creat un avantaj artificial, în dauna celorlalţi jucători din piaţă. E drept, au fost şi ceva zvonuri despre o şpagă, dar nimeni n-a putut să demonstreze ceva dincolo de aceste zvonuri.
În al doilea rând, statul a preluat acum câteva luni o companie cvasialimentară, fără un plan clar de măsuri pentru a o repune pe picioare. Conform regulilor europene, această companie a primit deja un ajutor de stat în anul de graţie 2004, când mai multe datorii la buget au fost convertite în acţiuni la 1% din valoarea nominală (ce afacere!) şi revândute apoi grupului Awdi, la acelaşi modic preţ pe acţiune la care a fost preluată şi societatea în integralitatea ei. Un alt ajutor de stat nu e posibil până la trecerea a zece ani de la ultimul ajutor, conform regulilor. Instalarea noii conduceri din partea statului a trenat câteva luni, urmare a contrelor din justiţie, timp în care Rodipet-ul s-a îndreptat spre insolvenţă. Odată demarată procedura falimentului, perversitatea legislativă obligă Fiscul să se înscrie la masa credală cu creanţele bugetare (imense) pe care le are, astfel încât societatea are toate şansele de a fi îngropată. Rezultatul poate fi destul de dureros pentru cei 3.000 de salariaţi care nu mai au de unde să fie plătiţi.
În al treilea rând, Rodipet-ul deţinut de stat este bun de a achita datoriile istorice către edituri, care sunt atât de mari încât trusturi precum Ringier şi Adevărul au decis chiar înainte de naţionalizarea companiei să înceteze colaborarea contractuală. Datorii de zeci de miliarde de lei vechi au încins spiritele şi au dat naştere la adevărate dueluri verbale prin comunicate de presă, luări de poziţie, ameninţări şi solicitări de intervenţii. În tot acest meci, Clubul Român de Presă, sub conducerea lui Cristian Tudor Popescu, a fost un arbitru corect într-o situaţie imposibilă şi aparent fără ieşire, menţinând un echilibru fragil, ca reprezentant al presei, pe de o parte, dar şi ca organism cu reprezentare în Consiliul de Administraţie al companiei, urmare a unei clauze speciale a contractului de privatizare.
Dacă ne-am gândi la păcatul originar al acestei privatizări, dar şi la derularea lui pe parcurs, ar trebui să ajungem la cel puţin trei concluzii. Prima este că, atunci când vinzi o companie nerestructurată, statul este obligat la tot felul de inginerii. Se şterg datorii prin ordine comune emise de Ministerul de Finanţe şi de AVAS, care au nevoie de ani întregi pentru a fi puse în practică. Se vând mai ieftin companii nerestructurate. Compania privată este prea împovărată de greutatea trecutului pentru a se restructura. Personalul suplimentar riscă să grăbească falimentul, într-o situaţie în care lichidităţile lipsesc, cum este perioada crizei.
A doua concluzie este că monitorizarea unui contract de privatizare pe o perioadă de cinci ani este excesivă şi inutilă, fiind de altfel blamată de Uniunea Europeană. Ba mai mult, să constaţi după patru ani – din cei cinci – că nu funcţionează contractul şi să îl reziliezi este exact genul de coşmar al unui economist liberal: proprietatea este neclară, difuză – în condiţiile în care investitorul privat a investit deja o sumă de bani, mizând pe fermitatea contractului. Pe de altă parte, statul a preluat o companie pe care nu ştie cum să o administreze, iar în acest caz a avut probleme până şi la a se înscrie în acţionariat. Rodipet a intrat în faliment, în timp ce reprezentanţii statului se păruiau cu reprezentanţii clanului Awdi. Când se va lăsa praful vor exista şomeri, lichidatori, auditori şi, eventual, dezvoltatori imobiliari care să se mai preocupe de ceea ce rămâne din societate.
Ultima concluzie este că, atunci când există un contract controversat, rolul statului nu este de a fi împins la înaintare de diversele grupări, pentru rezolvarea problemelor contractuale ale unei companii privatizate, dar încă sub monitorizarea postprivatizare. Rolul statului ar fi de a finaliza această monitorizare cât mai rapid şi de a închide contractele dacă se constată îndeplinirea clauzelor de acolo. Singurul mod în care se poate interveni este prin păstrarea unei discipline pe piaţă, adică prin executarea silită a datornicilor cu debite la Fisc sau la AVAS, indiferent de statutul lor. În sens mai larg, eşecul privatizării Rodipet este emblematic pentru problemele actualei legi a privatizării, care funcţionează din 2002.
> Răzvan Orăşanu este fost consilier al prim-ministrului şi fost preşedinte AVAS