TUNISIA
Preşedintele Tunisiei şi preşedintele Adunării Naţionale Constituante au fost atacaţi cu pietre, luni, pe 17 decembrie 2010, la Sidi Buzid, în timpul ceremoniei de comemorare a lui Mohamed Bouazizi, tânărul care şi-a dat foc în urmă cu doi ani şi a detonat explozia de furie a populaţiei şi începutul Revoluţiei de Iasomie.
Atmosfera este tensionată în Tunisia, leagănul Primăverii Arabe. „Poporul vrea înlăturarea guvernului”, „pleacă, pleacă” scandau miile de oameni prezenţi la miting. Bolnav, premierul islamist nu a putut participa la ceremonii. Sărăcia s-a aflat la baza revoltelor din iarna 2010-2011, care a provocat înlăturarea regimului Ben Ali. Iar Tunisienii nu o duc nici astăzi mai bine.
Relansarea economică de după recesiunea din 2011, este minată de lipsa de securitate şi de încetinirea dezvoltării economice în zona euro, principalul partener economic al Tunisiei. La nivel naţional, şomajul a stagnat în jurul valorii de 18 la sută, fapt care alimentează un resentiment ce poate degenera în ciocniri violente.
La sfârşitul lui noiembrie, 300 de persoane au fost rănite pe parcursul a cinci zile de confruntări cu poliţia, după ce o grevă a degenerat în violenţe în provincie. În afara problemelor economice, Tunisia face faţă provocărilor venite din partea grupărilor radicale islamiste, care orchestrează ciocniri, de multe ori sângeroase, de la începutul verii. Armata urmăreşte un grup suspectat că ar aparţine mişcării salafiste, iar autorităţile au anunţat destructurarea unei reţele de recrutare a Al-Qaida. În plus, Tunisia s-a cufundat într-un impas politic, din cauza neînţelegerilor cu privire la viitoarea Constituţie, la 14 luni după alegeri.
“Revoluţia tunisiană a fost scânteia care a aprins focul Primăverii arabe. Regiunea se împarte acum în ţări care au fost afectate de ea şi ţări pe care le-a ocolit. O nouă aşezare în pagină. Rezultatul este deficitul bugetar, lipsa echilibrului între importuri şi exporturi, regresul investiţiilor străine. Crizei economice, celei de securitate i se adaugă criza politică. Finalul oricărei revoluţii cere o nouă constituţie. Pentru asta oamenii încep să se întrebe care e rolul statulul, al religiei în economie, cum îşi pun acestea amprenta în vieţile lor. Chestiuni care fac diferenţe între state. E dificil să spui unde se termină rolul religiei, dar din lecţia pe care ne-o dă istoria cred că acest val revoluţionar va dura cel puţin un deceniu, timp în care ţările vor trece printr-un proces de tranziţie”, spune Abdel Moneim Said, director of Regional Center for Strategic Studies.
EGIPT
În 2012, Primăvara Arabă, în jurul căreia s-au ţesut atâtea speranţe, s-a transformat, în opinia multor experţi, într-o iarnă islamistă. Ca şi în Tunisia, şi în Egipt islamiştii au preluat puterea în mod democratic, prin alegeri, dar încearcă acum să guverneze după legea sharia şi să cucerească toată puterea în stat. În acest timp, opoziţia seculară reacţionează prin proteste violente în stradă.
Egiptul a reprezentat un episod important al revoltelor contra regimurilor autocrate din în Orientul Mijlociu. Preşedintele Hosni Mubarak a fost forţat să demisioneze.
Condamnat la închisoare pe viaţă pentru reprimarea potestelor, soldată cu 850 de morţi, fostul lider este grav bolnav. Succesul revoltei populare din Egipt părea să fie un exemplu pentru ţările vecine, mai ales că schimbarea de putere s-a produs rapid, iar Mubarak a fost adus în faţa judecătorilor, nu hăituit şi ucis precum colonelul Libiei, Muammar Gaddafi.
Mubarak a ţinut de putere şi n-a lăsat niciun partid să câştige prea multă notorietate. Cu excepţia unei facţiuni, care îşi recăpăta însemnătatea de odinioară: Fraţia Musulmană. În plan extern a reuşit să păstreze o atitudine pro-americană şi a menţinut pacea cu Israelul. Egiptul lui Mubarak era considerat cea mai stabilă şi importantă ţară din regiune. Acum nu mai e aşa.
Pe 21 ianuarie, s-a decis victoria categorică a islamiştilor în alegerile egiptene. Partidul Libertăţii şi Justiţiei al Fraţilor Musulmani a obţinut 40% din voturi, în timp ce salafiştii, islamiştii radicali din partidul al-Nour au strâns 20% din voturi. Reprimată multă vreme de regimul Mubarak, Frăţia Musulmană nu a putut fi eliminată din Egipt graţie puternicelor reţele prezente în moschei şi implicate în activităţi de caritate. Liderii mişcării au trimis mesaje de reasigurare Occidentului că nu vor încerca să monopolizeze puterea, dra asta au făcut în cele din urmă. Islamiştii au desemnat un candidat propriu la prezidenţiale, deşi iniţial anunţaseră că nu o vor face.
Scrutinul s-a desfăşurat concomitent cu procesul lui Mubarak. Ţara se afla sub supravegherea Consiliului Suprem al Forţelor Armate. A câştigat medicul Muhammad Morsi, preşedinte al Partidului pentru Justiţie şi Libertate. Morsi a fost sprijinit de Frăţia Musulmană, mişcarea islamistă veche de aproape o sută de ani, de care a fost tot timpul apropiat.
Venirea lui Morsi la putere a fost văzută diferit, notează publicaţia britanică The Economist. Criticii au asemuit-o cu ascensiunea lui Hitler în Germania, în timp ce admiratorii au apreciat mutările autoritariste ale lui Morsi ca un scut împotriva instalării haosului. Oricum ai privi lucrurile, preşedintele ales al Egiptului conduce o ţară dezbinată şi aflată în criză politică. Motivul? Morsi a luat o serie de decizii care subjugau instituţiile statului.
Muhammad Morsi n-a avut, pactic, nicio zi liniştită de la alegerea sa. A promis că va îmbunătăţi serviciile prestate de instituţii pentru populaţie în primele 100 de zile, în cadrul unui proiect pe care l-a denumit Renaşterea. Numai că lui Morsi i-au trebuit şase săptămâni să numească un Cabinet, considerat şi acum incompetent şi ineficient. Problemele au venit una după cealaltă: întreruperea energiei electrice, haos pe drumurile publice, grămezi de gunoaie, greve.
Morsi s-a bucurat de un singur moment de glorie: în august, când i-a demis pe generalii de tranziţie. Numai că surse apropiate puterii spun că gradaţii au plecat de bună voie, după ce şeful statului a promis că nu va interveni în probleme care privesc securitatea internă, serviciile secrete, apărarea sau politica externă.
Morsi mai are o problemă: sistemul judiciar, adânc influenţat de era Mubarak. În vară, Curtea Constituţională a dizolvat Parlamentul care fusese ales de puţin timp şi în care islamiştii deţineau majoritatea. În aceste condiţii, preşedintele şi-a arogat dreptul de a emite decrete cu putere de lege, precizând că se va limita la probleme minore. Nici acum nu s-a ţinut de cuvânt, iar gestul lui a aruncat ţara într-o perioadă de frământări. Morsi s-a apărat spunând că numai aşa va putea împlini idealurile revoluţiei din 2011. Presat din toate părţile, s-a răzgândit şi a anulat controversatul decret. Populaţia a rămas furioasă.
Punctul culminant al polarizării societăţii egiptene îl constituie însă adoptarea noi constituţii. Human Rights Watch a avertizat că documentul îi avantajează pe musulmani, în detrimentiul celolalte religii, încalcă libertatea de exprimare şi drepturile omului. Populaţia a ieşit în stradă. Lucrurile se vor schimba în Egipt cel mai probabil odată cu adoptarea unei Constituţii democratice. Până atunci, îngrijorările comunităţii internaţionale sunt legate de manifestaţiile violente de la Cairo şi Alexandria. Musulmanii, grupaţi în Coaliţia Forţelor Islamiste, erau pregătiţi să spună DA unei legi fundamentale inspirate din Sharia. Opoziţia, grupată sub numele de Fontul Salvării Naţionale, i-a îndemnat pe egipteni să spună NU la referendumul pentru Constituţie.
În ciuda problemelor interne, egiptenii sunt însă mulţumiţi de rolul pe care liderul lor l-a jucat în stabilirea acordului de încetare a focului între Israel şi Hamas, după ultima escaladă a tensiunii în Fâşia Gaza. Pozitiv a reacţionat şi comunitatea internaţională, care s-a asigurat că, din acest punct de vedere, Egiptul e pe mâini bune. Iar Fondul Monetar Internaţional a anunţat că va acorda guvernului un împrumut de 4,8 miliarde de dolari.
Vom vedea vreodată bună înţelegere între arabi şi israelieni? În ultimul conflict armat Palestina a plâns pentru 140 de morţi, Israelul a avut şase victime, multe clădiri au fost distruse, rachetele Hamas au ajuns până la Tel Aviv şi Ierusalim. Este un conflict vechi, dar Primăvara Arabă a aruncat în aer parametri în care conflictul a evoluat până acum. Egiptul nu mai este cel de pe vremea lui Mubarak. Am văzut. Fontiera sa este mult mai uşor permeabilă pentru transporturile de arme în Teritorii. Vin arme din Libia, din Siria, din Iran. Sprijinul acestor ţări pentru mişcările radicale palestiniene este notoriu. Hamas şi-a câştigat şi noi prieteni. Unul este Turcia, o putere regională, pe vremuri cel mai apropiat aliat musulman al Israelului.
Se alătură sprijin şi din Qatar, unul dintre cele mai bogate şi dinamice state din Golf. O tendinţă care determină Hamasul să jubileze în jurul următoarei teorii: Israelul este încercuit de o mare musulmană, care începe din Liban, unde frâiele sunt deţinute de miliţiile Hezbollah, continuă în Siria şi se termină cu Iordania, unde aliaţii Hamas ameninţă poziţia regelui Abdullah. Balanţa s-a înclinat definitiv odată cu venirea la putere, în Egipt, a preşedintelui Muhammad Morsi. Acesta reprezintă Partidul Frăţia Mulsumană, un verişor al Hamas.
LIBIA
Pe 7 iulie au avut loc şi primele alegeri parlamentare libere în Libia după 40 de ani. Libienii au ieşit în număr mare, cu mult entuziasm, să-şi aleagă Parlamentul menit să elaboreze viitoarea Constituţie. Dar tranziţia către democraţie este departe de a fi garantată. Diviziunile regionale, miliţiile necontrolate şi cultura politică promovată agresiv de Gaddafi rămân o moştenire grea. Ruptura dintre centrele de putere din Libia, care acum îşi urmăresc interesele independent odată cu căderea lui Gaddafi, este tot mai evidentă. Aceste diviziuni sunt amplificate şi de faptul că există instituţii viabile, de exemplu, o armată naţională puternică care să poată ţine sub control miliţiile.
Pe 11 septembrie au avut loc o serie de atentate teroriste direcţionate împotriva misiunilor diplomatice ale SUA din Libia şi Egipt.
Au fost atacate şi ambasadele Germaniei şi Marii Britanii. Ambasadorul american în Libia Christopher Stevens a fost ucis, la Benghazi, în timpul unui asalt asupra misiunii diplomatice, pe fondul protestelor provocate de un filmuleţ care îl denigra pe profetul Mahomed. Experţii în antiterorism vorbesc însă despre o implicare a Al-Qaeda ori a brigăzii Ansar Al-Sharia, o mişcare ultraconservatoare care înceacă să submineze noul guvern ales democratic.
SIRIA
Când au izbucnit primele revolte în Africa de Nord, presa a inventat sintagma „primăvara arabă” pe care mulţi au adoptat-o cu entuziasm. Cu speranţa că tarile în cauză se vor îndrepta către democraţie, libertate, drepturile omului. Dar evenimentele din Libia si Egipt au dovedit că „primavara” s-a transformat într-o veritabilă iarnă. Ceea ce se petrece în Siria confirmă această „involuţie”. De aproape doi ani, Siria este teatrul unui adevărat razboi civil, soldat cu peste de 35.000 de morţi, după estimările cele mai optimiste. Oraşe importante precum Homs, Hama, Alep şi chiar capitala ţării, Damasc, sunt scena unor lupte cumplite şi ale unor bombardamente furibunde. Rezultatul? Zeci de mii de refugiaţi care fug din calea atacurilor.
La fel ca revoluţiile arabe din martie 2011, razboiul civil din Siria a pornit, în aceeaşi perioadă, prin protestele a mii de oameni care au fost atacaţi cu gloanţe de fortele de guvernamentale. Represiunea s-a extins, protestele la fel, au apărut şi grupări armate care şi-au intensificat lupta deschisă împotriva trupelor fidele lui Bashar al-Assad. De aici s-a ajuns la acest razboi civil în toată legea, care ia amploare de la o zi la alta. Oponenţii lui Assad s-au grupat în facţiuni, cea mai importantă fiind Armata Siriana Libera. La aceste grupari s-au raliat multi dezertori, inclusiv ofiteri de rang inalt si politicieni din partidul Baass ce conduce Siria de decenii. Insa dictatorii nu renunta de buna voie la putere. Asa au facut şi Gaddafi şi Saddam Hussein. Rusia si China continua sa-l sustina pe Bashar al-Assad şi se opun oricarei interventii straine, chiar daca violentele si luptele s-au intensificat chiar si în capitală.
Şi mai îngrijorător este faptul că regimul de la Damasc ar putea folosi armele chimice împotriva insurgentilor. In timp ce razboiul civil se agraveaza pe zi ce trece, mortii se inmultesc iar crimele se succed ametitor de-o parte si de alta, în vreme ce distrugerile capătă dimensiuni biblice iar sute de mii de sirieni se refugiaza in tarile vecine. Comunitatea internationala – cea care ar putea acţiona eficient – ramane profund divizata. Deocamdata, singura tara care jubileaza este Iranul. Regimul Ahmadinedjad pofită de tragedia din ţara vecină ca să deturneze atentia Occidentului de la incercarile sale de a fabrica arma nucleara.
IRAN
Zilele trecute, Senatul SUA a apobat noi sancţiuni contra Iranului. Dacă documentul va trece şi de Camera Reprezentanţilor – şi nu are de ce să nu treacă – americanii nu-şi vor mai putea permite nicio relaţie comercială cu firmele energetice iraniene, cu porturile, flota comecială şi şantierele navale din această ţară.
Când pe 4 noiembrie 1979, la doar câteva luni de la Revoluţia islamică şi căderea şahului, Teheranul a sfidat Statele Unite cu luarea de ostatici de la ambasadă şi-a făcut din prima democraţie a lumii un duşman cu fiecare zi mai intransigent. Ostilitatea Iranului faţă de Israel, ameninţările continue proferate la adresa statului evreu, au radicalizat şi mai mult politica Washingtonului faţă de regimul molahilor. Cu cât ghidul suprem, ayatollahul, proclamă mai înverşunat „moarte Israelului şi moarte Statelor Unite”, cu atât sporeşte izolarea Iranului. Iar Israelul nu aşteaptă decât un semn să lovească ţara care sprijină Hezbollahul, Hamasul, Jihadul islamic şi regimul de la Damasc.
Picătura care a făcut să se reverse paharul au fost ambiţiile nucleare ale Teheranului, oficial declarate program civil, în virtutea statutului său de ţară semnatară a Tratatului de neproliferare. Ideea că regimul ayatollahilor ar putea deţine arma atomică le dă fiori occidentalilor. În afară de Rusia, care le furnizează iranienilor tehnologie şi know-how – şi poate nici ea, cu adevărat – nimeni nu crede însă în nevinovăţia pogramului nuclear al Teheranului.
Din când în când, de ani buni, specialiştii AIEA inspectează instalaţiile nucleare iraniene. Din cer, dronele americane, de pe pământ, serviciile de spionaj fac acelaşi lucru. Iar vestul strânge chinga sancţiunilor. Din vară şi Uniunea Euopeană a impus embargou asupra petrolului iranian. Teheranul petinde că se descurcă chiar şi în aceste condiţii. Numai că moneda naţională se devalorizează galopant şi lipsurile de tot felul apasă pe umeii populaţiei. Ca în efectul de bumerang, mânia iranienilor se reorientează dinspre incompetenţa deja dovedită a regimului Ahmadinejad, represive şi corupt, spre Statele Unite şi Occident. „Avem de a face cu o luare de ostatici a celor mai vulnerabile pesoane de către ţări care susţin că acţionează în numele depturilor omului”, declara recent pentru Washington Post un oficial din Sănătate. Din cauza sancţiunilor draconice, este foarte posibil ca un un candidat şi mai reacţionar decât Ahmadineja să fie ales în 2013. Până atunci însă, regimul găseşte în atitudinea vestului suficiente scuze pentru a-şi justifica măsurile dure luate contra opozanţilor, a televiziunilor internaţionale şi a accesului la internet.