Prin comparaţie, partidul comunist care a fondat URSS, a câştigat al Doilea Război Mondial, a ajuns să domine aproape toată Europa şi a exportat sistemul politic totalitar în Africa, Asia şi America de de Nord s-a dizolvat de mai bine de două decenii. Odată cu dispariţia lui şi URSS-ul a dispărut de pe hartă. Însă Partidul Comunist Chinez, care numără în prezent peste 82 de milioane de membri, nu numai că a supravieţuit, dar promite să facă din China cea mai mare economie mondială şi de ce nu, şi militară.



Capitalism sub conducerea comuniştilor

 

 

Întrebarea este cum de au reuşit liderii chinezi să menţină un regim politic autoritar atâta timp. Şi spre deosebire de Coreea de Nord, să aducă prosperitate celor peste un miliard de locuitori.

 

 

Primul răspuns pentru persistenţa puterii comuniste ar fi eficienţa represiunii oricăror încercări de manifestare a opoziţiei. Primul lider comunist, legendarul Mao Zedong, fiu de ţărani şi de profesie învăţător, a impus ideologia marxist-leninistă prin forţă. Campaniile de epurare a societăţii socialiste iniţiate de el, precum Marele Salt Înainte de la sfârşitul anilor 50 şi Revoluţia Culturală (1966 – 1976) au condus la moartea a 40 de milioane de oameni, iar după alte estimări, 70 de milioane. Pentru consolidarea puterii Mao s-a bazat în primul rând pe ţărănime şi pe impunerea unui regim totalitar aproape fără fisură. Contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei marxist-leniniste, strategiile militare şi politicile sale au devenit cunoscute sub denumirea de maoism, sinonim cu puterea absolută.

 

 

În ciuda atrocităţilor comise sub conducerea sa, el este considersat în China de azi un revoluţionar, un mare conducător militar şi salvator al naţiunii. Pentru chinezi el este cel care a pus bazele Chinei moderne, a redefinit rolul femeii în societate, a crescut gradul de şcolarizare a populaţiei, a îmbunătăţit nivelul de trai, iar populaţia ţării s-a dublat în timpul conducerii sale, de la 550.000 la 900.000 de milioane de locuitori.

 

 

Însă de la venirea la putere a lui Deng Xiaoping în 1978, multe dintre directivele maoiste au fost abandonate în favoarea reformelor economice şi politice. Concomitent, represiunea a fost mult diminuată, dovadă numărul extrem de redus de deţinuţi politici după protestele din Piaţa Tianamen din 1989, comparativ cu Revoluţia Culturală din 1976. Iar în zilele noastre numărul celor închişi pe considerente politice este atât de mic încât nu se susţine ideea că partidul comunist se menţine la putere prin acţiuni represive.

 

 

Prosperitatea populaţiei în centrul politicii PCC

 

 

O altă teorie acreditează ideea unei atenţii sporite acordate doleanţelor şi aşteptărilor populaţiei. În acest sens, PCC monitorizează permanent starea de sprit a populaţiei, utilizând metode mai mult sau mai puţin ortodoxe, precum sondaje de opinie secrete, ascultarea zvonurilor şi a mişcărilor care se opun regimului. Controlul şi contracararea activităţilor “ostile” se face prin controlul traficului de internet via “Great Fire Wall” şi adoptarea de atitudini care să contrazică zvonurile.

 

 

Partea slabă a acestei teorii este că se referă doar la partea de monitorizare, care oricât ar fi de bună nu poate singură să asigure eficienţă şi continuitate actului de guvernare.

 

 

A treia teorie constă în abilitatea partidului să supravieţuiască prin menţinerea legitimităţii populare prin compactarea socială. Uniformizarea socială are la bază performaţa creată de un substrat economic şi crearea clasei de mijloc. După cum spunea Deng Xiaoping, “a fi bogat este o glorie”. Statul încurajează atât elitele, cât şi marea masă a populaţiei să aibă venituri cât mai mari.

 

 

Dacă toate grupurile sociale îşi cresc nivelul de trai, legitimitatea partidului rămâne neştirbită. Cu o creştere robustă a economiei, principalul atu al PCC constă în capacitatea de a oferi prosperitate majorităţii cetăţenilor. Această teorie nu explică însă tocmai esenţialul, cum de s-a reuşit creşterea nivelului de trai şi crearea unei economii de piaţă moderne.

 

 

Odată consolidată noua clasă de mijloc, abilitatea partidului de a se adapta şi reutiliza clişee din trecut conferă conducătorilor o mai mare autoritate. Deşi propaganda care să facă trimiteri la trecutul glorios nu mai este aşa de puternică, conducerea de partid încearcă să-şi atragă simpatii populare prin exploatarea situaţilor externe.

 

 

De exemplu, prin exploatarea sentimentelor anti-japoneze în cazul incidentului legat de suveranitatea asupra insulelor Diaoyu, partidul a obţinut suportul maselor şi şi-a întărit imaginea de garant al stabilităţii actuale şi viitoare. Această a patra teorie, ce se bazează pe exploatarea sentimentelor naţionale, încearcă să explice anduranţa partidului comunist. Este adevărat că exacerbarea pericolelor externe (vezi cazul Coreeii de Nord) pot duce la perpetuarea unui regim politic impopular, dar nu reprezintă o condiţie a dezvoltării sociale.



Cheia succesului şi secretul comuniştilor chinezi

 

 

Însă toate aceste teorii nu pot explica, nu numai menţinerea la putere de peste 60 de ani a PCC, dar mai ales popularitatea sa şi capacitatea de a transforma China în a doua economie mondială, cu perspective de a depăşi SUA în următorii ani. Dacă URSS a reuşit ca sub Stalin să devină o superputere mondială, în special militară, pe plan economic PCUS a eşuat lamentabil. Ce altceva a făcut China pentru a înregistra succese pe aproape toate planurile, comparativ cu vecinii săi care au regresat atât de mult.

 

 

Răspunsul poate fi aflat dacă sunt urmărite cu atenţie modul în care s-a asigurat transferul de putere cu ocazia recentului congres al PCC. Schimbarea aproape integrală a garniturii de conducere a partidului s-a desfăşurat lin, tranziţia fiind pregătită din timp. Tocmai acest mecanism de tranziţie a puterii de la o generaţie la alta este considerat a sta la baza suucesului comuniştilor chinezi, consideră Andrei Vinogradov, Director al Centrului de Studii Politice la Institutul de Studii ale Extremului Orient din cadrul Academiei de Ştiinţe a Rusiei. În opinia sa, China actuală este un stat autoritar, în care mecanismul succesiunii la putere şi schimbarea generaţiilor a fost statuat şi normat prin legi speciale.

 

 

Promovarea cadrelor tinere de partid

 

 

Regimul dictatorial impus de Mao Zedong s-a dovedit eficient în prima perioadă de guvernare, însă spre sfârşitul vieţii primul conducător comunist chinez, steaua partidului începuse să apună.

 

 

Revoluţia Culturală a fost o grea lovitură dată credibilităţii, prestigiului şi autorităţii Partidului Comunist Chinez. După moartea lui Mao Zedong, partidul comunist a trebuit practic să-şi relegitimeze puterea în stat. În perioada 1978 şi până în cel de al optulea deceniu, reformistul lider Deng Xiaoping a făcut paşi decisivi pentru consolidarea puterii şi creşterea eficienţii actului de guvernare.

 

“Primul lucru lucru pe care l-a făcut Deng Xiaoping a fost să limiteze durata mandatelor pentru cele mai înalte poziţii din ierarhia de partid”, explică Andrei Vinogradov. Posibil ca această decizie să fi fost determinată chiar de vârsta lui Deng, care depăşea 70 de ani la acea dată. El a realizat că nici el, precum nici ceilalţi lideri, nu vor putea fi eficienţi din cauza condiţiei fizice precare. Astfel, ei au recrutat din rândul eşaloanelor inferioare ale partidului, persoane relativ tinere pentru promovarea acestora în posturile cheie de conducere. Aceştia au fost Hu Yaobang şi Zhao Ziyang. Prin numirea lor în poziţii de top în cadrul structurilor de partid şi de stat, Deng şi tovarăşii săi au scos transferul de putere de sub influenţa “factorilor aleatori”.

 

 

“Cel mai important ‘factor aleator’ ar fi moartea unui lider vârstnic. În orice stat autoritar, moartea liderului sau pierderea autorităţii acestuia cauzează imediat o situaţie de criză. Astfel, reformele politice ale lui Deng Xiaoping au avut scopul eliminării principalului element destabilizator al unui regim autoritar, expunerea acestuia la acţiunea distructivă a factorilor aleatori”, spune Vinogradov. În opinia expertului rus, regulile impuse de Deng Xiaoping prin statuarea întregii proceduri de schimbare a conducerii de partid şi de stat este principalul merit al reformelor politice iniţiate de el.

 


Continuitatea tradiţiei politice

 

 

China vrea să-şi impună propria cale de transformare şi de dezvoltare a statului aflat sub un regim autoritar. Andrei Vinogradov acordă o atenţie specială faptului că noua conducere a partidului şi a statului, reprezentate de Hu Yaobang respectiv Zhao Ziyang, care i-au urmat în ordine lui Deng Xiaoping, nu era absolut independentă în acţiunile sale. Veteranii partidului, cu Deng Xiaoping în frunte, păstrau controlul asupra politicii de cadre pentru partid şi stat.

 

 

“Un aspect important al sistemului politic îl reprezintă modul în care PCC a reuşit să urmeze tradiţia birocraţiei chineze, care se utilizează de peste două-trei milenii”, argumentează Vingradov, care observă că există o îndelungată tradiţie în asigurarea unui training special pentru elita conducătoare de către generaţia mai varstnica.

 

 

“Nu este o coincidenţă faptul că toate carierele Secretarilor Generali ai PCC din ultimii 30 de ani sunt conectate la Deng Xiaoping. El i-a selectat pe toţi în timp util. Şi la un anumit stadiu s-a îngrijit ca ei să preia cele mai înalte poziţii din partid. Cred că acesta este principalul motiv pentru crearea ‘know-how-ului’ al relaţiilor dintre Partidul Comunist şi stat. Acest lucru n-a existat vreodată în Rusia sau Uniunea Sovietică. Niciodată n-am pregătit viitorii lideri care să conducă statul. Liderii noştrii erau în funcţie până la moarte. La dispariţia lor se năştea o criză, pe care conducerea partidului se străduia s-o rezolve în grabă. De regulă, soluţia găsită lăsa mult de dorit”, spune Vinogradov.

 

 

În evaluarea sistemului politic, criteriul principal este, la fel ca în economie, eficienţa. S-a dovedit că în ţările fără o tradiţie îndelungată a democraţiei, sistemul autoritar poate fi foarte eficient în rezolvarea problemelor ivite, de exemplu, în perioadele de criză economică.

 

 

Conform spuselor lui Vinogradov, China demonstrează lumii propria variantă pentru transformarea şi dezvoltarea unui stat autoritar. Prin stabilirea unui mecanism special pe linia succesiunii, PCC şi-a păstrat cu brio rolul conducător din societatea chineză. În acelaşi timp, sistemul se conformează tradiţiilor din cultura politică a Chinei.

 

 

Democraţia nu se potriveşte oricui

 

 

“Nu cred că poate fi raţional să pretindem un model democratic, care s-a format în mod natural în Europa Occidentală sau în SUA, tuturor ţărilor din lume. Istoria recentă ne arată foarte multe exemple care demonstrează că democraţia nu poate fi exportată în ciuda popularităţii lui,” conchide Vinogradov.

 

 

Sunt ultracunoscute vorbele lui Winston Churchill: “democraţia este cea mai proastă formă de guvernământ, cu excepţia tuturor celelalte pe care le-am încercat până acum”. Însă foarte puţini îşi amintesc de Republica imaginată de Platon, care se bazează pe un sistem asemănător cu cel al conducerii chineze. În aparenţă, o utopie, însă în China pregătirea elitei conducătoare este o realitate impusă prin norme constituţionale şi legi organice.