Cel mai mult are de pierdut Rusia, atat economic cat si ca prestigiu international. Daca in anii 70 Moscova conducea practic lumea araba, cu doar cateva exceptii, Arabia Saudita si Qatarul, in prezent dupa primavara araba si recentele evenimente din Siria, Rusia si-a pierdut toti aliatii din Orientul Mijlociu. Nici interesele economice nu sunt de neglijat, regiunea fiind bogata in petrol si gaze naturale.

O altfel de prezentare a situatiei dinSiria, privita prin prisma intereselor marilor puteri si ale celor regionale ne face sa intelegem mai bine evolutia evenimentelor din Siria. O astfel de analiza aparţine lui M.K. Bhadrakumar, fost diplomat de carieră din serviciul indian de externe. În decursul activităţii sale a ocupat funcţii importante în ţări precum Uniunea Sovietică, Coreea de Sud, Sri Lanka, Germania, Afganistan, Pakistan, Uzbekistan, Kuweit şi Turcia. Experienţa îl recomandă ca un bun analist al situaţiei geopolitie din Orientul Mijlociu, unde vede o încercare de reîmpărţire a zonelor de influenţă între marile puteri, suprapusă ambiţiilor unor state din zonă, în principal Turcia, de a deveni puteri regionale.

Ultimele luări de poziţii din partea Israelului, mult mai hotărâte, pot însemna un singur lucru: criza siriană intră într-o etapă decisivă. Operaţiunile de pe teatrul de luptă indică faptul că redesenarea Siriei pe harta regională a început deja. Iar ceea ce va urma va depăşi prin amploare şi urmări tot ceea ce s-a întâmplat până acum. La căderea cortinei, în luminile rampei nu vor ieşi regizorii şi scenariştii războiului civil, ci doar actorii, grupările combatante ce îşi vor asuma finalizarea muncii murdare pe front.

Până acum, Turcia, Arabia Saudită şi Qatar au făcut tot ce au putut pentru a destabiliza Siria şi înlăturarea de la putere a regimului condus de Preşedintele Bashar al-Assad, fără a avea însă câştig de cauză. Cel puţin deocamdată. Pentru faza decisivă este nevoie de expertiza şi forţa militară israeliană, care să conducă la bun sfârşit schimbarea de regim.

Dar lipseşte persoana care să învingă un pumnal în spatele lui Bashar. Regele Iordaniei nu poate îndeplini acest job, deoarece nu ajunge decât pînă la genunchii lui Bashar. Şeicii saudiţi şi cei din Qatar, greoi şi lipsiţi de vlagă nu sunt obişnuiţi cu eforturile fizice, iar NATO preferă să se ţină deoparte, după ce s-a fript cu operaţiunile sângeroase din Libia, posibil de catalogat drept crime de război. Aşa că nu mai rămâne decât Turcia.

În principiu, Turcia are muşchi tari, dar intervenţia din Siria presupune riscuri majore, iar una dintre regulile de bază încă de vremea lui Kemal Ataturk este că riscurile trebuie evitate. În al doilea rând, Turcia nu se află în ce mai bună formă din punct de vedere militar.

De asemenea, premierul Recep Tayyip Erdogan nu poate să obţină o opinie majoritară favorabilă unei intervenţii militare în Siria, simultan cu amendarea constituţiei pentru a deveni un adevărat sultan – la fel cum preşedintele francez Francois Hollande preia şi atribuţiile primului-ministru Jean-Marc Ayrault, laolaltă cu cele ale preşedintelui partidului socialist Martine Aubry.

În mod evident, Erdogan nu-şi permite să-şi rişte cariera politică. În spate sunt multe ameniţări potenţiale: o rebeliune a minorităţii alauite din Turcia şi pericolul permanent al căderii într-o capcană pusă de militanţii kurzi. Alauţii, de orientare şiită sunt majoritari în regiunea Latakia din Siria şi pînă în nordul Antiohiei din Turcia. Alauţii din Turcia văd în Assad un lider care încearcă să menţină o Sirie tolerantă, pluralistă.

Planuri neprevăzute

Dar toate aceste amănunte devin irelevante pentru politicile de înlăturare ale lui Bashar. Conform informaţiilor din The New York Times, care citează surse din administraţia de la Washington, Preşedintele Barack Obama „sporeşte sprijinul pentru rebeli şi îşi concentrează eforturile pe formarea unei coaliţii care să forţeze înlăturarea guvernului sirian”. Sursele citate au adăgat că trupele CIA situate în bazele din sudul Turciei „de mai multe săptămâni” vor continua organizarea misiunilor violente împotriva regimului Assad. În acelaşi timp, SUA şi Turcia conlucrează pentru crearea unui „guvern provizoriu” care să fie instalat imediat după căderea puterii actuale de la Damasc.

Conform acestui scenariu, Frăţia Musulmană a ţinut o adunare de patru zile în Instanbul şi a anunţat vinerea trecută planurile pentru crearea unui „partid islamic”. „Suntem pregătiţi penntru perioada post-Assad, avem programe economice, pentru reformarea justiţiei şi politicii”, a declarat purtătorul de cuvânt al Frăţiei. Tot New York Times anunţă că Washingtonul se află în strânse legături cu Ankara şi Tel Aviv pentru a pune la punct „o serie de planuri” în legătură cu „coordonarea procesului de înlăturare a guvernului sirian.”

Planul operaţional de urgenţă arată astfel. În timp ce Ankara se implică în acţiuni subversive în Siria (susţinută de Arabia Saudită şi Qatar), Israelul va traversa graniţa de sud atacând liniile de apărare ale lui Bashar reducând astfel capacitatea de rezistenţă în faţa ameninţării turceşti. Prima fază a acestui plan a fost deja declanşată. Este vorba de războiul psihologic dus prin mass-media prin care se disiminează ştirile conform cărora regimul lui Bashar se află pe punctul de a se prăbuşi, iar majoritatea covârşitoare a populaţiei este alături de forţele rebele. Însă tocmai aceste dezinformări demonstrează că regimul actual nu dă semne că ar capitula prea curând, în ciuda loviturilor primite de la „rebeli”. În presa internaţională, ştirile sunt confuze, şi reflectă de multe ori interesele forţelor aflate în conflict.

Misiune la Moscova

Cel mai bun scenariu al lui Erdogan este ca serviciile secrete să poată orchestra o „lovitură de palat” în Damasc în cursul zilelor sau săptămânilor următoare. Urmează ca Turcia să numească o administraţie provizorie care să conserve parte din structurile Partidului Baas Arab Socialist de guvernământ, pentru a obţine o tranziţie asmenea celei din Egipt după demiterea lui Hosni Mubarak.

Dar Erdogan nu este sigur dacă va putea clona lovitura de palat de la Cairo la Damasc. Vizita fulger la Moscova, de acum o săptămână, a avut drept scop identificarea poziţiei Kremlinului în legătură cu susţinerea unei structuri noi şi stabile la Damasc obţinută printr-o cooperare internaţională. (Obama l-a desemnat pe Erdogan să negocieze în numele său, telefonându-i Preşedintelui Vladimir Putin în acest sens).

Însă în mod ciudat, chiar înainte de întâlnirea lui Erdogan cu Putin, la Damasc sunt asasinaţi ministrul apărării şi şeful securităţii siriene într-un teribil atentat terorist. În lumina acestui eveniment, Moscova a ascultat politicoasă dar l-a asigurat pe Erdogan că întotdeuna va face o separare netă şi foarte clară între relaţiile strategice pe termen lung dintre Rusia şi Turcia şi problema siriană. În orice caz, poziţia Rusiei a rămas neschimbată, aşa cum s-a vazut la o săptămână după această întrevedere, când şi-a opus dreptul său de veto în cadrul Consiliului de Securitate, blocând o rezoluţie ONU de condamnare a regimului Sadat.

În mod clar, Moscova este conştientă că deznodământul crizei siriene se apropie. Ambasadorul rus la ONU, Vitali Ciurkin, s-a exprimat în termeni neobişnuit de duri la adresa actorilor din regiune: „este mai multă geopolitică în politica lor din Siria decât dorinţa de acţiuni umanitare.” De asemenea a adus aminte de Iran: „nu exclud că ulterior se vor muta în Iran… Şi aceasta va creşte tensiunile dintre Iran, Occident şi Saudiţi ceea ce nu este de dorit”.

De asemenea, Ministrul rus al Afacerilor Externe, Serghei Lavrov, a denunţat miercuri, pe 25 iulie, poziţia Statelor Unite în ceea ce priveşte opoziţia siriană ca fiind o „justificare a terorismului”, acuzând Washington-ul că nu a condamnat atentatul din 18 iulie de la Damasc, relatează AFP.

„Este o poziţie oribilă. Nici nu îmi găsesc cuvintele pentru a formula poziţia noastră pe acest subiect. Este o justificare directă a terorismului”, a mai spus Lavrov în cadrul unei conferinţe de presă, evocând atentatul în care mai mulţi înalţi oficiali sirieni au fost ucişi, printre care ministrul apărării şi şeful serviciului de informaţii.

Însă SUA îşi continuă politica de extindere a influenţei sale în Orientul Milociu şi testează până unde sunt dispuse să meargă Rusia şi China. Consilierul pe probleme de securitate al SUA, Tom Donilon s-a deplasat la Beijing pentru a vedea dacă atitudinea Chinei referitoare la Siria poate fi mai moderată.

Atât China, cât şi Rusia văd în era Erdogan posibilitatea întăririi relaţiilor lor comerciale nşi politice cu Turcia. Rusia a câştigat un contract de 25 de miliarde de dolari pentru construirea de centrale nucleare în Turcia. China propune Turciei să devină partener al Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai. Iar Turcia a fost gazda unui nou exerciţiu militar cu China, pe măsură ce aspiră la statutul de a reprezenta un pod între NATO şi Beijing.

Un om pentru toate anotimpurile

Oricum, pe măsură ce Rusia şi China se vor comparta ca şi cum „un nou război rece” este pe cale să izbucnească, Washington-ul se aşteaptă ca Turcia să reintre în rolul de aliat şi să-şi joace rolul de tampon de la Marea Neagră până-n Caucaz şi Caspica şi teritoriile de până-n Asia Centrală. În ultimă instanţă, SUA deţine mai multe atuuri pentru a influenţa politica turcească. Aceasta este evident prin atenţia pe care i-o acordă Washington-ul liderului kurzilor irakieni, Massoud Barzani, care ocupă un rol important în strategia globală a SUA.

Barzani a fost primit recent la Casa Albă. Liderul kurd a devenit un „lynchpin” în politica SUA-Turcia în legătură cu Siria. Evenimentul s-a petrecut cu luni de zile după ce ExxonMobil a semnat în octombrie 2011 contractul pentru explorare şi exploatare a imenselor rezerve de petrol din regiunea kurdă, controlată de Barzani, ignorând protestele de la Bagdad că un asemenea acord încheiat cu o autoritate provincială violează suveranitatea Irakului.

Săptămâna trecută, gigantul Chevron a anunţat că va prelua la râmdul său 80% din pachetul de control a unei companii ce operează în regiunea controlată de Barzani, perimetrul concesionat fiind de 1.124 kilometri pătraţi. Intrarea ExxonMobile şi Chevron schimbă regulile jocului politicilor regionale în zona în care este inclusă şi Siria. Ideea este că cea mai bună rută spre piaţa mondială pentru imensele cantităţi de petrol şi gaze extrase din Kurdistan trece prin portul sirian din estul Mării Mediterane, Latakia. Aceasta adaugă o nouă dimensiune a planului turco-american referitor la Siria.

Syah Kalem, o companie turcă specializată în inginerie şi construcţii a licitat pentru constrcuţia conductei de gaze naturale din Kurdistan. Evident, că undeva în subsol, interesele mediului de afaceri din Anatolia (care sunt apropiate de partidul islamist de guvernământ din Turcia) şi politica referitoare la Siria şi Irak sunt convergente. Astfel că interesele SUA şi ale Turciei în geopolitica cuprizând rezervele de hidrocarburi din nordul Irakului se suprapun.

Dar Barzani nu este doar un partener de business pentru Washington, ci şi un agent cheie, cu ajutorul căruia se poate controla problema kurdă din Turcia. Cu sprijinul Casei Albe, el a lansat un plan de unire a diverselor fracţiuni kurde – turceşti, irakiene şi siriene – impunând o nouă orientare politică.

Luna trecută el a organizat o întâlnire a diverselor fracţiuni kurde în oraşul sirian Abril. Concret, Barzani a încercat să-i mituiască pe liderii kurzi utilizând fonduri furnizate de Ankara. El susţine că a reuşit să-i reconcilize pe kurzii sirieni (insurgenţii kurzi din Turcia sunt conduşi de etnici originari din Siria). Îşi atribuie de asemenea meritul de a-i fi convins pe cei de aceaşi etnie cu el să nu-l mai susţină pe Bashar ci să se alăture opoziţiei siriene.

Ecourile reuniunii de la Abril au un rol vital în reorientarea cursului politic al lui Erdogan în privinţa Siriei. După cum puncta un proeminent analist de la Institutul Washington pentru politica din Orientul Apropiat, Soner Cagaptay, „minoritatea kurdă siriană, bine-organizată şi dinamică, nu inspiră multă încredere în Turcia”.

Salafismul zboară pe aripi israeliene

Oricum, concluzia analizei este că numai Israelul este în măsură să rezolve dilema lui Erdogan. Ministrul apărării israelian, Ehud Barak, a declarat weekendul trecut că „Siria dispune de sisteme avansate de apărare antieriană, rachete sol-sol, şi elemente de arme chimice. Am recomandat forţelor armate să se pregătească pentru momentul în care va cădea regimul Bashar, pentru situaţia în care vom fi nevoiţi să luăm în calcul posibilitatea unui atac militar”.

Barak a adăugat că în momentul în care Bashar va începe să cadă, Israelul, cu ajutorul serviciilor de informaţii externe va monitoriza situaţia, împreună cu alte servicii ale altor state.” Declaraţiile survin la o săptămână după vizita secretă la Tel Aviv a consultatului american Donilon.

Dezvăluirile lui Barak ridică voalul sub care se ascunde indiferenţa pe care Tel Aviv-ul a manifestat-o până acum faţă de evoluţia evenimentelor din Siria. Ceea ce rezultă, retrospectiv, este că Washingtonul păstrează Israelul pentru momentul când îi va distruge maşina de război a lui Bashar, o acţiune de care Erdogan ori nu este capabil, ori nu doreşte s-o execute.

Mai mult ca sigur este că Erdogan va colabora cu Barak, dar fiind un politician abil va păstra aparenţa unei îngrijorări maxime în legătură cu criza siriană, în timp ce în realitate o va alimenta cât poate mai mult.

În mod clar Washingtonul a păcălit Moscova şi Beijingul. A dat asigurări Rusiei şi Chinei că o intervenţie unilaterală a SUA sau o operaţiune NATO, în stilul Libia, sunt ultimele lucruri la care se gândeşte Obama. Şi fără îndoială că Obama şi-a ţinut cuvântul.

Ceea ce se desfăşoară în prezent este complet neobişnuit – salafismul călare pe aripile forţelor aeriene israeliene pentru a ateriza în Damasc. Astfel, Erdogan va începe cu o vigoare renăscută să scutere copacul după care se ascunde Bashar în Damasc, în timp ce Barak va tăia din crengi cu lovituri rapide.

Erdogan şi Barak vor ciopârţii atât de tare acest copac al lui Bashar încât va deveni complet inutil, până când existenţa lui nu mai contează. Aceasta nu implică nicio intervenţie militară, nici operaţiuni NATO, nimic asemănător cu Libia. Nici măcar nu va fi necesară decizia lui Erdogan de a ordona armatei turce să intre în Siria.

Secretarul de stat Hillary Clinton ar putea spune că aceasta este „puterea inteligentă” (smart power). Într-un remarcabil eseu intititulat „Arta puterii inteligente” (The Art of Smart Power) prezentat săptămâna trecută, în care evidenţiază întorsăturile curioase ale Primăverii Arabe, Clinton scrie că în prezent SUA „conduc în noi forme”.

Secretarul de stat subliniază că SUA îşi extinde „instrumentele de politică externă pentru a integra orice activ sau partener, şi îşi schimbă fundamental modul în care SUA face afaceri … firul conducător al tuturor eforturilor este dat de voinţa de a adapta rolul conducător global al Americii la nevoile unei lumi aflate în plină schimbare.

La finalul ostilităţilor, Erdogan va fi obligat să privească realitatea în faţă. Israelul este cel care va îndeplini în locul său cea mai murdară sarcină din conflictul sirian. Erdogan nu are de ales decât să accepte că el aparţine „instrumentelor” Washingtonului, nimic mai mult. El nu a fost desemnat să devină un lider al Islamului din Orientul Mijlociu.

Rolul de lider al regiunii este şi rămâne prerogativa exclusivă a Washingtonului.