18 ani fără vocea lui Gil Dobrică, solistul care a adus libertatea pe ritm de rock 'n' roll în comunism

Se împlinesc 18 ani de la dispariția lui Gil Dobrică, nonconformistul artist rock 'n' roll-ului dâmbovițean din anii comunismului! În loc de aplauze, azi îi oferim amintirea.

A fost un artist atipic, un suflet liber într-o lume închisă, cu un stil ce-l imita pe Ray Charles, și care, anii aceia gri, te duceau cu gândul la peisajul muzical occidental. Pentru mulți, Gil Dobrică a fost mai mult decât un cântăreț, a fost o stare de spirit. Nonconformist, colosal de înalt, modest, cu un zâmbet sincer și cu un stil care trecea de barierele sistemului. Dacă viața ar fi fost mai dreaptă, în curând ar fi împlinit în curând 80 de ani. O amintire vie despre un om care a ales să trăiască pentru muzică, chiar și atunci când viața i-a întors spatele.

Gil Dobrică, starul underground al muzicii comunismului! Primul brand al Dăbuleniului

Gil Dobrică s-a născut pe 14 februarie 1946 în Dăbuleni, într-o familie numeroasă, cu nouă copii. La 14 ani, și-a luat fratele mai mare și a plecat spre Craiova, în căutarea unei vieți mai bune. S-a pregătit ca strungar, dar artistul din el a fost mai apreciat. Un coleg pasionat de muzică l-a făcut să descopere vocea lui Ray Charles – iar de acolo, totul s-a schimbat. La 17 ani, cânta deja pentru studenții din Craiova, la balurile Clubului Uzinei „7 Noiembrie”. Nu primea niciun onorariu, era fericit că tinerii îi iubeau stilul, asta pentru că el aducea altceva: un sunet proaspăt, occidental, interzis.

Anii ’70 era o prezență nelipsită prin barurile celebre ale Bucureștiului, frecventate de protipendadă și corpul diplimatic: Atlantic, Continental, Athénée Palace, Casa Doina, dar și restaurantele exclusiviste de pe litoral. Era cerut acolo unde se voia mai mult decât ce oferea propaganda, singurele locuri unde se cânta ca afară. Devenise deja celebru pentru interpretarea piesei

, dar repertoriul său era presărat cu piese preluate de la idolul său Ray Charles, dar și de la John Denver ori Chuck Berry.

Oficial, nu avea loc în marile spectacole dedicate omului de tip ”nou”, în schimb era invitatul de onoare al petrecerilor unde se bea whiskey, Pepsi și se visa în libertate fumând Marlboro. Recunoașterea largă a cunoscut-o cu Cenaclul Flacăra (dar cu un repertoriul în limba română), iar vara era nelipsit din barurile dedicate turiștilor occidentali de pe litoral, fiind asciat cu momentele filmate de artistul efervescent pentru cel mai mare succes cinematografic românesc, ”Nea Mărin Miliardar”.

Visul său cel mare a fost să vadă America, Însă a venit Ray Charles în România: ”Majestate, vă aștept și vă iubesc de 33 de ani”

În 1996, la Festivalul „Cerbul de Aur”, a trăit momentul vieții sale. L-a întâlnit, în sfârșit, pe Ray Charles. I-a spus simplu, cu ochii în lacrimi: „Majestate, vă aștept și vă iubesc de 33 de ani!” . Pentru Gil, a fost mai mult decât o întâlnire – a fost o încoronare a unei vieți dedicate muzicii și stilului legendarului american. „A fost cea mai frumoasă zi din viața mea”, avea să spună după ce l-a îmbrățișat pe Ray Charles.

După Revoluție, o perioadă, cariera sa a primit o bună recunoaștere, însă tot valul de muzică intrată odată cu libertatea culturală l-a învins. Muzica lui, prea liberă pentru regimul trecut, nu era nici pe placul industriei muzicale post-‘89, aflată în plină transformare. Suferințele fizice au început să-l doboare. Guta și alte afecțiuni i-au răpit perioade lungi de mobilitate (crizele îl țineau la pat luni întregi), dar nu și dragostea de scenă. Gi Dobrică a refuzat să renunțe. Ultimele sale recitaluri le-a susținut fără mișcările sale energice, cânta șezând pe scaun.

Ultimii ani ai săi au fost tragici -izolat în garsoniera sa, fără pensie, fără puterea de a mai susține spectacole

Izolat în garsoniera lui din centrul Bucureștiului, uitat de mulți, în ultimii doi ani a trăit cu sprijinul prietenilor și ajutat de un nepot al său, cel ce i-a devenit moștenitor. Fără pensie, fără concerte. A trăit demn, tăcut, discret (singurul contact cu lumea exterioară rămânsese perete de televizoare, unul peste celălalt și care funcționau simultan pe posturi diverite), dar și speranța că oamenii nu vor uita ce a însemnat pentru ei.

După moartea lui Gil, familia i-a pus pe cruce o fotografie de la acea întâlnire. Pentru că acolo, în acea îmbrățișare, s-a spus toată povestea unui om care a trăit prin și pentru muzică.