Linia frontului din Ucraina nu a dispărut. A devenit însă aproape de nerecunoscut. În locul frontului clasic, cu tranșee, mitraliere și soldați care privesc permanent spre pozițiile adversarului, se conturează tot mai mult o zonă de supraveghere și lovire în care dronele, senzorii și operatorii aflați la distanță decid cine se poate mișca și cine nu.
Ucrainenii au ajuns să vorbească explicit despre „Drone Line”, o doctrină prin care sistemele fără pilot sunt folosite pentru a crea o zonă de lovire în care adversarul nu poate înainta fără pierderi. Ministerul ucrainean al Apărării spune că această zonă trebuie să se extindă pe 10–15 kilometri în profunzime, în timp ce comandanți ai forțelor de drone au vorbit despre „kill zone”, care poate ajunge la aproximativ 25 de kilometri în anumite sectoare. Este una dintre cele mai importante transformări ale războiului din Ucraina: soldatul nu mai este neapărat primul element care detectează și atacă ținta. În tot mai multe situații, el este înlocuit sau sprijinit de o rețea de camere, senzori, drone de recunoaștere și drone de atac.
„Jdunii” de pe linia frontului
Imaginea seamănă mai degrabă cu un gard viu decât cu frontul clasic din manualele militare. Dronele pot patrula, observa și transmite imagini către operatori aflați la distanță. Unele sisteme folosesc camere electro-optice și senzori în infraroșu, iar sistemele acustice sunt folosite pentru detectarea și urmărirea dronelor sau pentru identificarea unor amenințări în apropiere. Pe front sunt răspândite rețele de camere și sisteme optice, în timp ce senzorii acustici au devenit o componentă importantă a arhitecturii de detectare.
De aici și porecla potrivită pentru aceste dispozitive: „jduni”, adică niște ”așteptători” care stau la pândă până când apare ceva în raza lor de interes.
Diferența față de mina clasică este uriașă. Mina nu vede și nu decide. Este activată de un mecanism simplu. Sistemele moderne fără pilot pot face parte dintr-un lanț mai complicat: detectare, identificare, urmărire și, în funcție de sistem și de decizia operatorului, atac. Nu toate aceste sisteme sunt autonome și nici nu funcționează toate în același fel. Dar tendința este clară: tot mai multe dintre sarcinile care necesitau prezența directă a unui militar sunt transferate către senzori și mașini.
Un kilometru de teren poate deveni o problemă uriașă
În războiul de manevră, viteza este esențială. O unitate care reușește să străpungă apărarea și să exploateze breșa poate transforma un succes tactic într-unul operațional. În Ucraina, această logică este anulată de densitatea dronelor.
Potrivit unei evaluări publicate de Institute for the Study of War, zonele de risc create de drone au ajuns în anumite sectoare să limiteze folosirea vehiculelor la 20–25 de kilometri de linia frontului și să facă extrem de dificilă deplasarea infanteriei în apropierea pozițiilor defensive.
Comandantul Forțelor Sistemelor Fără Pilot ale Ucrainei a descris în mai 2026 o „kill zone” de aproximativ 25 de kilometri sau chiar mai mult, în funcție de sector. Nu este vorba despre raza maximă de zbor a unei drone, ci despre densitatea sistemelor capabile să detecteze și să lovească în mod repetat ținte din acea zonă.
Iar asta schimbă radical valoarea unui metru de teren. Poți cuceri un sat, un drum sau o poziție, dar dacă fiecare deplasare ulterioară poate fi observată și atacată, câștigul teritorial devine mult mai greu de exploatat.
Războiul se mută în spatele frontului
Când linia de contact devine atât de supravegheată, apare o consecință logică: trebuie lovit ceea ce o alimentează. Depozite de muniție, centre de comandă, radare, sisteme de apărare antiaeriană, căi de aprovizionare, infrastructură energetică și instalații petroliere devin ținte esențiale.
Ministerul ucrainean al Apărării descrie deja această trecere către lovituri la „adâncime operațională”, în intervalul de zeci până la sute de kilometri de front. Uneor chiar mii. Scopul este afectarea logisticii și a infrastructurii care permit unei armate să continue operațiunile.
Iar amploarea utilizării dronelor este greu de ignorat. Potrivit datelor publicate de Ministerul ucrainean al Apărării, sistemele fără pilot au reprezentat în 2026 peste 90% dintre țintele rusești lovite de forțele ucrainene.
În același timp, Rusia își dezvoltă masiv propriul arsenal de drone. Atacurile nu mai vizează doar pozițiile militare de la contact, ci și porturi, căi ferate, instalații energetice și alte infrastructuri esențiale pentru funcționarea Ucrainei. Frontul, prin urmare, nu mai este o linie. Este un sistem.
Soldatul nu dispare. Devine mai greu de văzut
Aici este însă diferența dintre realitate și metaforă. Soldatul nu a fost înlocuit pur și simplu de dronă. Infanteria rămâne indispensabilă pentru ocuparea și menținerea terenului. O dronș nu poate ridica singură steagul într-un sat și nici nu poate administra o poziție cucerită. Dar soldatul care înainte trebuia să observe, să transmită și să atace este acum conectat la o rețea tehnologică mult mai densă.
Comandamentul poate vedea mai mult. Operatorii pot lovi de la distanță. Dronele pot cerceta înaintea infanteriei. Alte drone pot transporta muniție, evacua sau aproviziona. Iar mijloacele electronice încearcă permanent să întrerupă această rețea.
Este motivul pentru care războiul din Ucraina este urmărit cu atât de mult interes de armatele europene. Nu pentru că dronele ar fi inventat războiul la distanță, ci pentru că au redus dramatic costul și timpul necesare pentru a pune senzori și muniție în același sistem.
Ce înseamnă asta pentru Republica Moldova și România
Pentru Republica Moldova și România, lecția nu este că o graniță poate fi pur și simplu „închisă” cu drone.
Un asemenea sistem ar presupune mult mai mult: senzori, radare, comunicații securizate, apărare antiaeriană, război electronic, infrastructură de comandă și control, precum și capacitatea de a produce sau cumpăra rapid un număr foarte mare de sisteme fără pilot.
Dar experiența ucraineană arată ceva important: supravegherea unei frontiere nu mai înseamnă doar oameni aflați în posturi și patrule terestre. Tehnologia poate transforma o frontieră într-o zonă monitorizată permanent, în care o deplasare neautorizată poate fi detectată mult mai repede decât în trecut.
Pentru România, problema este cu atât mai relevantă cu cât țara se află pe flancul estic al NATO, iar războiul din Ucraina a demonstrat deja că amenințările aeriene și dronele nu se opresc neapărat la linia frontului. Incursiunile și incidentele cu drone în apropierea sau pe teritoriul statelor vecine au devenit o problemă de securitate regională.
Noua armă nu este drona. Este rețeaua
Poate cea mai importantă lecție din Ucraina nu este că trebuie cumpărate mai multe drone. Este că dronele singure nu rezolvă problema.
Ceea ce schimbă frontul este combinația dintre senzor, comunicație, inteligență, operator, muniție și capacitatea de a produce rapid noi sisteme atunci când cele existente sunt distruse.
Ucraina încearcă deja să treacă de la utilizarea fragmentată a dronelor la un sistem integrat. Proiectul „Drone Line” este exact expresia acestei schimbări: nu câteva drone trimise individual într-o misiune, ci o arhitectură de luptă în care sistemele fără pilot devin o componentă permanentă a apărării. Așa se explică și de ce frontul s-a mișcat atât de greu în multe sectoare.
Când fiecare copac poate ascunde o cameră, fiecare rută poate fi urmărită, iar fiecare vehicul poate deveni țintă pentru o dronă, războiul de manevră se transformă într-un război al răbdării, al producției și al tehnologiei.
Iar „jdunii” nu dorm. Nu cer mâncare, nu cer soldă și nu obosesc. Dar nici nu câștigă singuri războiul. În spatele fiecăruia există un om, o rețea de comunicații, o fabrică și un sistem militar care trebuie să funcționeze.
Aceasta este poate cea mai dură lecție pentru cei care încă privesc frontul ucrainean ca pe o linie desenată pe hartă. Linia există, dar în jurul ei s-a construit o zonă invizibilă, densă și extrem de periculoasă. Iar într-un asemenea război, problema nu mai este doar cine ocupă un kilometru de teren. Problema este cine mai poate mișca oameni, muniție și combustibil după ce acel kilometru a fost ocupat.