In Romania, preturile la produsele vegetale, fructe si oua au contribuit semnificativ la formarea inflatiei in perioada iulie 2007-mai 2008, dupa care contributia lor s-a redus la zero, in septembrie 2008. Declansarea crizei financiare in iulie 2007 a facut ca problema agflatiei sa se atenueze si sa treaca in umbra. Caderea creditarii in SUA, Europa si Japonia a creat spectrul recesiunii si, treptat, s-a creat impresia ca inflatia nu mai este o problema. Din nou, pentru multe tari, pare ca inflatia si stagnarea economica se exclud reciproc, astfel ca stagflatia (coexistenta inflatiei si a stagnarii) nu pare sa fie o problema iminenta. Asta ofera confort decidentilor, pentru ca permite initierea de masuri de stimulare a cererii care par sa nu intre in conflict cu inflatia. Totusi, pentru Romania, lucrurile stateau diferit, iar la inceputul anului 2009, stagflatia parea sa aiba sanse. Desi agflatia nu mai era un pericol, la sfarsitul anului 2008, semnele transferarii efectelor crizei financiare internationale in Romania incepeau sa se vada, devenind clare inca din ianuarie 2009. Productia a scazut dramatic in Q4 2008 si probabil in Q1 2009. Exporturile s-au diminuat, din cauza scaderii masive a cererii externe pentru importuri din Romania. Increderea a scazut si ea, ceea ce a dus la scaderea finantarilor externe in sectorul nefinanciar si la cvasistoparea creditarii. Toate acestea au dus la scaderea masiva a cererii interne, care s-a reflectat in scaderea productiei.
Pe de alta parte, necesarul de finantare externa relativ mare al Romaniei, increderea redusa si scaderea finantarilor externe au dus la deprecierea leului, depreciere care a alimentat inflatia. Acordul cu UE si FMI a schimbat aceasta perspectiva. In timp ce datele continua sa arate ca productia va avea o contractie semnificativa, probabilitatea ca inflatia sa creasca s-a redus in mod notabil. Acordurile incheiate au refacut increderea in ceea ce priveste stabilitatea leului. Rambursarea celor aproape 33 miliarde euro (la cat se ridica, la inceputul anului, datoria externa rambursabila in 2009) nu mai poate pune presiune pe piata valutara, in masura sa deprecieze leul. In plus, ajustarea fiscala s-a axat pe reducerea cheltuielilor, inclusiv a facturii salariilor, si nu pe majorarea vreunui impozit major, care ar fi accentuat si scaderea productiei, si inflatia.
Autoritatile si-au facut treaba si au incheiat acordul cu FMI si UE. Masurile prevazute pentru ajustarea sectorului public sunt strict necesare, iar implementarea politicilor convenite este principala provocare a anului 2009. Intr-un fel, sectorul public este “dator” sa faca ajustarile prevazute, daca avem in vedere ca, in 2008, a ramas in urma sectorului privat, care si-a redus deficitul extern cu aproximativ 4,2 puncte procentuale. Pe de alta parte, in ianuarie si februarie 2009, productivitatea muncii a scazut, iar salariile au crescut in industria prelucratoare. Sectorul privat trebuie sa inverseze aceste evolutii pentru a reduce costurile unitare ale muncii, a caror crestere, de obicei, se reflecta in cresterea inflatiei.
