Un operator de pariuri sportive care a oferit servicii pe o piață națională fără licența cerută poate fi obligat, în principiu, să restituie mizele încasate de la jucători, a apreciat avocatul general al Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Tipico. Opinia trasează însă și o excepție: dacă operatorul nu a putut obține licența din cauza unor deficiențe ale procedurii de autorizare, iar autoritățile naționale i-au oferit asigurări precise, necondiționate și coerente că obligația de licențiere nu va fi aplicată, consecințele de drept civil ar putea să nu mai fie proporționale.

Pe scurt

1. Avocatul general consideră că operatorii de pariuri fără licență pot fi obligați să restituie mizele pierdute de jucători.
2. Cauza privește Tipico, operator licențiat în Malta, dar care, în perioada relevantă, nu deținea licență germană.
3. În dreptul german, oferirea neautorizată de pariuri sportive poate duce la nulitatea contractelor și la restituirea mizelor.
4. Libertatea de a presta servicii în UE nu înlătură, în principiu, obligația de a obține licență națională în domeniul jocurilor de noroc.
5. Excepția apare dacă autoritățile au dat asigurări clare că obligația nu va fi aplicată până la corectarea procedurii de licențiere.

Cauza are la bază acțiunea intentată de un consumator german împotriva operatorului maltez Tipico, prin care acesta cere recuperarea mizelor pariate și pierdute pe site-ul german al companiei între 2013 și 9 octombrie 2020. În perioada respectivă, Tipico deținea o licență malteză, dar nu și licența germană cerută de legislația națională pentru oferirea de pariuri sportive în Germania. Potrivit dreptului german aplicabil la momentul respectiv, oferirea neautorizată de pariuri sportive face ca contractele încheiate cu clienții să fie nule și constituie o faptă ilicită, ceea ce poate genera drepturi la restituire sau despăgubire în favoarea consumatorilor afectați. Din această perspectivă, pretențiile consumatorului împotriva Tipico apar, în principiu, ca fiind întemeiate. Operatorul a susținut însă în apărare că nu a putut obține licența germană din cauza unor deficiențe ale procedurii de licențiere. În acest context, Curtea Federală de Justiție din Germania a cerut Curții de Justiție a UE să clarifice dacă, în asemenea împrejurări, instanțele civile naționale sunt obligate, în temeiul principiului supremației dreptului UE și al libertății de a presta servicii, să lase neaplicat întregul regim german de licențiere și, în consecință, să respingă cererile formulate de consumator. Avocatul general Nicholas Emiliou propune o soluție nuanțată. El arată că, atunci când un stat membru cere o licență pentru furnizarea anumitor servicii pe teritoriul său, iar această cerință este, în sine, compatibilă cu libertatea de a presta servicii garantată de dreptul UE, autoritățile naționale, inclusiv instanțele, au dreptul să aplice această obligație față de un operator care a oferit servicii fără licența necesară. Instanțele pot, în special, să tragă consecințele prevăzute de dreptul civil aplicabil. Această concluzie rămâne valabilă chiar și atunci când operatorul susține că nu a putut obține licența din cauza unor deficiențe ale procedurii. Potrivit opiniei, protecția dreptului derivat din libertatea de a presta servicii este asigurată suficient prin posibilitatea de a contesta procedura de licențiere sau lipsa acesteia în fața unei instanțe. Cu alte cuvinte, operatorul nu poate începe pur și simplu să ofere servicii fără licență ca formă de „auto-reparare” a unei proceduri considerate neconforme, deoarece un asemenea comportament ar crea riscuri serioase pentru consumatori. Avocatul general subliniază că libertatea de a presta servicii nu împiedică autoritățile germane să solicite o licență germană pentru oferirea de pariuri sportive în Germania și, în general, nu împiedică aplicarea consecințelor de drept civil operatorilor care au activat fără această licență, cum ar fi nulitatea contractelor încheiate cu clienții. Aceste consecințe sunt, în principiu, proporționale cu obiectivul de protecție a consumatorilor urmărit de sistemul de licențiere. În special, nulitatea contractelor de jocuri de noroc, care poate implica obligația de a restitui mizele primite de la jucători, contribuie la descurajarea operatorilor de jocuri de noroc de a ocoli sistemul de autorizare. Totuși, opinia deschide și o excepție importantă. Consecințele civile nu ar trebui impuse atunci când acest lucru ar fi disproporționat, în special dacă surse autorizate și de încredere din cadrul autorităților naționale i-au oferit operatorului asigurări precise, necondiționate și coerente că obligația de licențiere nu va fi aplicată și că acesta poate, în consecință, să ofere servicii consumatorilor fără licență, atât timp cât respectă anumite condiții de bază. Într-o asemenea situație, avocatul general consideră că nu s-ar putea imputa operatorului nicio culpă pentru încălcarea regimului de licențiere contestat. În aceste împrejurări, instanțele germane ar trebui să utilizeze mecanismele disponibile în dreptul privat german pentru a excepta Tipico de la consecințele civile în discuție. Dacă, într-un astfel de context, consumatorii au suferit un prejudiciu, răspunderea ar putea reveni numai autorităților publice care au oferit respectivele asigurări. Stabilirea concretă a acestor împrejurări revine instanței naționale, în acest caz Curții Federale de Justiție. Un alt element important al opiniei privește modul în care este interpretată jurisprudența anterioară a Curții în materie de jocuri de noroc. Avocatul general propune o lectură nuanțată a acesteia și reamintește că statele membre nu sunt obligate să permită liber operatorilor stabiliți în alt stat membru să furnizeze servicii de jocuri de noroc pe teritoriul lor. Ele au dreptul să supună aceste activități unui regim de licențiere și nu sunt obligate să recunoască automat licențele acordate de alte state membre. Dreptul de a presta servicii nu conferă, prin el însuși, unui operator stabilit și licențiat într-un stat membru un drept direct de a furniza servicii într-un alt stat membru. Un asemenea drept derivă din licența care trebuie obținută în statul gazdă. În același timp, opinia amintește că statele pot impune condiții pentru acordarea licențelor, cu condiția ca acestea să fie proporționale și nediscriminatorii, și pot chiar limita numărul de licențe disponibile. În cazul Germaniei, schema anterioară, care prevedea doar 20 de licențe, a fost criticată în instanță pentru lipsă de transparență și nerespectarea drepturilor operatorilor la o procedură transparentă și nediscriminatorie. Totuși, aceste probleme ale procedurii nu înseamnă, potrivit avocatului general, că întregul sistem național trebuie considerat inaplicabil în litigiile civile dintre consumatori și operatori. Din punct de vedere procedural, opinia avocatului general nu este obligatorie pentru Curte. Judecătorii Curții de Justiție urmează să delibereze, iar hotărârea va fi pronunțată ulterior. Totuși, opinia oferă o orientare clară asupra modului în care ar putea fi echilibrate, în dreptul UE, protecția consumatorilor, libertatea de a presta servicii și autonomia statelor membre în reglementarea sectorului jocurilor de noroc. Sectorul jocurilor de noroc este tratat în mod particular în dreptul Uniunii, statele membre păstrând o marjă largă de apreciere pentru a-l reglementa, inclusiv prin regimuri de licențiere stricte. Justificarea invocată este, de regulă, protecția consumatorilor și limitarea riscurilor legate de dependență și pierderi financiare. În această logică, sistemul de licențiere urmărește să canalizeze cererea de jocuri de noroc către oferte autorizate și supravegheate de autoritățile naționale. Cauza Tipico este importantă pentru că pune în joc nu doar validitatea consecințelor civile aplicate operatorilor care au funcționat fără licență, ci și raportul dintre aceste consecințe și eventualele deficiențe ale procedurilor naționale de autorizare. Mesajul opiniei este că libertatea de a presta servicii nu protejează, în mod automat, operatorii care au oferit servicii fără licența cerută, dar că proporționalitatea poate impune o excepție atunci când chiar autoritățile statului au creat în mod clar așteptarea legitimă că obligația de licențiere nu va fi aplicată.