money.ro
🔔 Alerte
OpiniiLucian Bondoc

Trei aspecte de avut mai mult în vedere de „globaliștii români”

Publicat la 18.11.2026, 18:01:48

Distribuie:WhatsAppFacebookX
Trei aspecte de avut mai mult în vedere de „globaliștii români”
DiscoverGoogle NewsSursă preferată

Una dintre cele trei forțe principale din România în prezent este reprezentată de „globaliștii români”.

Ca și celelalte forțe mari din România, nu este o forță atât de unitară cum este prezentată de multe ori, incluzând și curente diferite. Are și unele suprapuneri cu alte forțe.

Are, însă, suficiente caracteristici comune în cadrul său, precum și suficiente specificități față de alte forțe pentru a reflecta o categorie separată pentru ceea ce încearcă să sublinieze acest articol.

Tocmai raportat la caracteristicile comune, prin „globaliști români” mă refer în acest articol la românii care, în esență, se regăsesc în două idei. Consideră că integrarea și interdependențele cu economiile altor țări sunt necesare pentru prosperitatea zonei noastre în lumea actuală. Consideră că o păstrare și chiar o adâncire a transferurilor de suveranitate dinspre România către blocuri geopolitice mai largi, precum UE, precum și a integrării politice și culturale cu astfel de blocuri geopolitice sunt, de asemenea, necesare pentru prosperitatea respectivă, având în vedere talia relativ mică a țării și schimbările de pe glob.

Există și români care ar privilegia sistematic decizii de tip globalist și în cazurile în care ar realiza că deciziile respective ar afecta pe ansamblu România sau majoritatea populației, atât timp cât ar avea un beneficiu personal. Sunt, însă, cred, o minoritate redusă numeric. Faptul că aceștia, așa cum se întâmplă și în cazul segmentelor extremiste din suveranism, sunt folosiți destul de des în mass-media și pe rețelele sociale (în funcție de partizani și promovare) pentru a da conotații negative tuturor celor care exprimă vreo idee ce ține mai mult de unul dintre concepte reflectă o abordare reciprocă tipică mai degrabă războaielor hibride.

Este o abordare care împiedică o discuție care ar trebui să fie foarte importantă în orice țară.

Mai precis, discuția ar trebui să fie despre cea mai bună variantă pentru un viitor prosper al populației din România.

Personal, cred că nici globalismul, nici suveranismul nu ar putea asigura acest lucru în lumea actuală fără adaptări importante la ceea ce propun ele în practică în prezent și nici nu au aceleași premise de reușită pe toate planurile. Prin urmare, problema de discutat ar trebui să fie mai degrabă despre punctul optim de echilibru în România între globalism și suveranism și despre perioada la care ar trebui actualizată analiza.

Desigur, având în vedere că globalismul și suveranismul au și zone în care se exclud reciproc ca sens, punctul optim poate însemna că balanța ar înclina mai mult către unul sau altul.

Dar și din această perspectivă, atunci când vorbim despre o țară, echilibrul trebuie abordat pe mai multe planuri, nu doar pe unul. Balanța poate înclina diferit sau, cel puțin, poate avea gradații diferite în funcție de planul despre care vorbim: economic, tehnologic, politic, cultural-identitar, geopolitic, militar, rural-urban, abordarea în interiorul unui bloc și față de exterior, piața muncii, dinamica în timp etc.

Aceasta nu înseamnă că putem lua doar ceea ce ne convine din fiecare, unele aspecte venind, clar, la pachet în practică. Există, însă, zone importante unde abordările actuale sunt excesiv de rigide și binare fără să fie justificat logic, ceea ce reprezintă o mare eroare în cazul României și este speculat intens de războaiele hibride.

Tocmai pentru a contribui la discuția respectivă, am sintetizat mai jos trei aspecte care cred că ar fi util (atât pentru România, cât și pentru ei înșiși) să fie avute mai mult în vedere de ”globaliștii români”. Voi reveni în articole separate cu privire la celelalte două forțe principale din România.

Cele trei aspecte care cred că e important să fie avute mai mult în vedere sunt:

  1. Globalismul generează foarte multă bogăție pe ansamblu (mult mai multă decât în perioadele în care majoritatea țărilor nu erau angrenate masiv în comerț), dar el nu a beneficiat niciodată la fel tuturor segmentelor vreunui popor. Prin urmare, decizii de acest tip au de destule ori și categorii afectate. Negarea existenței lor este contraproductivă, iar politicile publice ar trebui să fie însoțite sistematic de analize de impact în spate și de mecanisme de sprijin și tranziție dedicate acestora.

  2. Situația României are caracteristici care fac ca unele abordări globaliste standard să lase în urmă mai mulți cetățeni decât proporțional în destule alte țări europene. Dacă aceste caracteristici nu sunt avute mai mult în vedere și nu se acordă o atenție suplimentară și faptului că dinamica modelului globalizat s-a modificat în ultimii 15 ani și continuă să se accelereze, riscul de destabilizare va crește. Acest aspect face cu atât mai importante componentele de analiză și de adaptare (și de contracarare a războaielor hibride).

  3. Accelerarea supraproducției la nivel global prin automatizare și inteligență artificială generează riscuri suplimentare pentru țări mai mici, precum România. Accesul garantat la platforme de supraproducție va fi foarte important pentru modelul economico-social. Între timp, este important de avut în vedere că standardele și valorile promovate într-o societate reflectă, de regulă, mult mai mult presiunea segmentelor din cele mai recente revoluții industriale. Trebuie, însă, atenție la preluare și înțelepciune la implementare în țări precum România, în care segmente mari din populație nu sunt încă, de fapt, integrate în revoluțiile industriale respective. De asemenea, standardele culturale nu trebuie tratate la fel ca standardele tehnice.

Pentru o mai bună înțelegere a primului aspect de mai sus, cred că merită precizat că globalizarea beneficiază peste medie segmentelor cu mai multe competențe conectate la ultimele revoluții industriale, celor care au bunuri mai bine plasate geografic pentru afaceri sau locuit, celor care au diverse monopoluri legale, precum și intermediarilor acestora.

Segmentele menționate tind să beneficieze direct și semnificativ de globalizare pur și simplu pentru că aceasta le creează o „piață de cumpărare” mai mare (și accelerează intrările de capital și creșterea productivității), crescând numărul potențial de clienți cu bani și, pe cale de consecință, veniturile.

De exemplu, cei care produc bunuri atractive le pot vinde și în afara țării. Pentru cei cu competențe ridicate, crește numărul de clienți și angajatori din țară care plătesc mai bine. Celor cu diverse monopoluri profesionale sau de acces la resurse le crește numărul de clienți potențiali cu bani. Multe terenuri și apartamente devin mult mai valoroase (doar) după ce și străinii pot să le cumpere. Intermediarii și facilitatorii interacțiunilor celor de mai sus au mult mai multe ocazii de a genera venituri etc.

Tot beneficiare ale globalizării sunt, de regulă, și segmentele de populație care au oportunități suplimentare în mod indirect. Astfel, segmentele de mai sus care beneficiază direct pot, la rândul lor, să cumpere mai multe bunuri și servicii și să le plătească mai scump, generând venituri pentru numeroși alți oameni.

Expresia „mareea care ridică toate ambarcațiunile” (și pe cele mici, nu doar vapoarele) a fost legată și de acest aspect. Numeroase magazine, restaurante, pensiuni, operatori de tururi turistice, baruri, cluburi, alte activități de divertisment, saloane de înfrumusețare sau de îngrijire, distribuitori de mașini, servicii de taxi, curierat, transport în general, ateliere de service și alte reparații, servicii de consultanță, catering, îngrijire la domiciliu etc. ar dispărea sau ar duce-o mult mai puțin bine într-un context complet deglobalizat.

Doar că aceste segmente prezintă variații mai puțin confortabile de venituri, incluzând atât numeroase persoane cu venituri mari, cât și destule altele cu venituri apropiate de zona de subzistență.

Un alt segment din populație care beneficiază semnificativ este aparatul de stat în sens larg. Pentru că PIB-ul unei țări crește, de regulă, rapid după ce aceasta intră într-un model cu adevărat globalizat, veniturile statului cresc mult mai repede decât ar fi realist în contexte predominant naționale, permițând salarii mult mai bune.

De asemenea, pentru că integrarea parțială cu alte sisteme generează complexități și chiar cerințe instituționale explicite suplimentare, statele respective tind să dezvolte mai multe structuri administrative pentru a răspunde noilor cerințe de reglementare și supervizare și au și mai multe ocazii să o facă excesiv.

Există, însă, și segmente de populație care sunt mai degrabă perdante.

Fie competențele reduse, fie capitalul insuficient, fie atuurile mai mici ale țării respective ca zonă de producție pentru anumite bunuri și de generare de servicii fac ca globalizarea să însemne, de fapt, o „piață mai mică” pentru ele, „străinii” venind la rândul lor peste piața națională și dislocând o parte din populația locală sau punând presiune asupra menținerii unor salarii mici pentru competitivitate.

De exemplu, numeroase companii străine, beneficiind de capital, know-how, mai multă tehnologie și de o conducere mai experimentată, reușesc să producă ceva mai ieftin sau mai bun, împingând spre restructurări sau chiar spre faliment din fabricile locale.

Pentru companiile străine care au investit efectiv în România, efectul total a fost, de obicei, clar pozitiv (mai ales că au făcut-o de multe ori în zone unde nu exista nimic anterior sau unde ce existase deja falimentase ori se afla în declin). Deficitul comercial al României este, însă, foarte mare de mulți ani, fiind importate din exterior numeroase produse pe care noi nu le producem competitiv pe piața internă.

Pe ansamblu, dublul sens al economiei globalizate reduce în mod clar piața de oportunități pentru anumite segmente din România.

Într-o economie globală caracterizată de supraproducție, atragerea de investiții, formarea continuă a oamenilor apți de muncă pentru competențe cât mai adaptate economiei și deplasarea unei părți tot mai mari a populației dinspre producție către servicii sustenabile devin dimensiuni structurale ale politicilor publice ale oricărui stat responsabil. Numărul și dimensiunea segmentelor perdante tind să fie foarte reduse atunci când există politici publice de calitate.

Când astfel de politici publice nu există sau sunt slabe, cum a fost adesea cazul României, numărul celor afectați crește. Aceștia sunt afectați de două ori: au mai puține oportunități de locuri de muncă rezonabile și se confruntă cu creșterea prețurilor terenurilor și locuințelor, ceea ce le face și mai greu accesibile.

Imigrația de calitate ajută, de regulă, mult o țară. Dar ea poate adăuga la problemele segmentelor perdante dacă nu este calibrată atent, deoarece poate include mulți oameni cu pretenții mai mici în zone unde ar fi putut, altfel, să facă față și cei din populația locală care nu aveau alte debușee.

Creșterea, de regulă, masivă a veniturilor unui stat integrat economic la nivel global permite mult mai multă asistență socială. Dar sprijinul social este o soluție suboptimală pentru numeroși oameni, dincolo de eventualele erori de concepție și de corupția din implementare.

În plus, lipsa unei completări prin politici de formare care să asigure tranziția celor apți de muncă către slujbe decente afectează sentimentul de demnitate și obișnuiește segmente în creștere ale populației cu abordări de tip dependență din punct de vedere social și economic.

Aici cred că merită detaliat puțin și cel de-al doilea aspect care ar trebui avut mai mult în vedere de către „globaliștii români”, la care mă refeream mai sus.

România are o piramidă educațională și profesională semnificativ diferită de media Uniunii Europene pe paliere demografice extinse.

Faptul că, de exemplu, avem aproximativ 19% din populația adultă cu studii superioare (față de o medie OECD de aproximativ 43%), între 46% și 52% dintre elevii testați în jurul vârstei de 15 ani sub pragul competențelor funcționale stabilit de testele PISA (față de o medie OECD de aproximativ 26-35%) și aproximativ 11-20% din populație ocupată în agricultură (față de aprox 1-2% în țările europene dezvoltate și o medie a UE, cu noi cu tot în ea, de aproximativ 3,6%) are implicații serioase.

O implicație este aceea că unele decizii comerciale ale Uniunii Europene pot fi foarte logice pentru UE în ansamblu, dar să afecteze disproporționat România. Adică procentul de persoane afectate poate fi uneori semnificativ mai mare decât în alte țări.

De exemplu, decizia privind încheierea unui tratat de liber schimb între UE și zona Mercosur poate fi foarte bună pentru UE și poate genera chiar un efect pozitiv net asupra PIB-ului României.

Dar modul în care se poziționează o țară atunci când este vorba de astfel de decizii nu trebuie să se raporteze doar la creșterea PIB-ului pe ansamblu, ci și la proporția populației care beneficiază de această creștere de PIB comparativ cu proporția care poate pierde și la amploarea acestor pierderi.

Procentul mare din populația activă a României ocupat în agricultură, comparativ cu aproximativ 1% în multe țări occidentale, precum și ponderea foarte mare de români fără o formare profesională care să le ofere mai multe alternative cu valoare adăugată mare, fac ca impactul și potențialul de frustrare sau manipulare să poată deveni mult mai mari la noi decât în alte țări.

Același procent face și ca impactul unor măsuri de sprijin logistic pentru Ucraina, care au contribuit la creșterea costurilor de transport rutier, feroviar și naval, precum și a costurilor de depozitare a cerealelor, să fie perceput foarte diferit în România față de, să zicem, Portugalia, dincolo de eventualele manipulări asociate războaielor hibride.

Ideea nu este aceea de a bloca acordul cu Mercosur sau de a nu sprijini Ucraina, ci de a avea mai mult în vedere faptul că situații precum cele de mai sus necesită, de regulă, negocierea fermă a unor pachete consistente de sprijin țintit și a unor programe de tranziție.

Nu este vorba de a favoriza un sector sau altul, ci de a conștientiza că România are un procent din populație semnificativ mai mare decât marea majoritate a țărilor UE care se află sub presiune și nu are multe opțiuni profesionale pe termen scurt. Dincolo de nevoia de responsabilitate și coeziune a oricărui stat, dacă împingi prea repede și fără politici publice adaptate mulți dintre acești oameni către lipsa de perspective, vei genera o problemă socială și politică ce poate costa mult mai mult în final.

Aceasta nu înseamnă că acelor segmente le-ar fi mai bine dacă mâine am ieși din modelul actual. Un asemenea scenariu ar putea fi chiar dezastruos. Dar nu înseamnă nici că nemulțumirile lor sunt doar rezultatul unor neînțelegeri sau manipulări și nu reflectă și probleme reale, de avut mai mult în vedere.

Recalibrarea abordărilor actuale va trebui să țină cont și de o anumită moștenire în materie de mod de gândire. De exemplu, accentul cultural pus de comunism pe producție și insuficient contracarat după 1990 a fost și rămâne un handicap.

Motivul este simplu: supraproducția presupune structural o migrare continuă a populației active către sectoarele de servicii. Or, la noi, multe servicii au tins să fie privite ca activități secundare, de servitute sau de speculă, mult mai puțin demne de apreciere decât „nobila” producție.

Ignoranța economică și autosuficiența induse larg de comunism au împiedicat mulți români să realizeze că serviciile sunt activități absolut onorabile și că numeroase servicii sunt, în medie, mai bine remunerate (pentru că sunt supuse, de obicei, unei concurențe locale) decât producția (care este expusă, de regulă, concurenței globale). De exemplu, dacă am nevoie de un contabil sau de un instalator ori vreau să merg la restaurant, nu mă duc în Bulgaria pentru asta, pe când, dacă vreau să cumpăr un costum, un scaun, sau un kg de cartofi găsesc variante de pe patru-cinci continente într-un singur magazin din București.

Aș face câteva precizări și cu privire la cel de-al treilea aspect de avut mai mult în vedere, menționat mai sus. 

În primul rând, dacă nu va avea acces cât de cât garantat la suficiente platforme automate de producție a bunurilor în țară, România nu prea are cum să concureze cu platforme plasate exclusiv în străinătate într-un context de comerț liber. A nu acționa rapid și strategic în următorii ani ne poate costa foarte mult.

În al doilea rând, în perioada de tranziție complicată în care ne aflăm, România trebuie să fie mai atentă la standardele pe care le adoptă, le preia sau le promovează.

Așa cum spuneam mai sus, standardele și valorile promovate la un moment dat reflectă, de regulă, într-o măsură mai mare influența segmentelor asociate celor mai recente revoluții industriale, acestea fiind mai bogate și mai influente.

La nivel european, foarte multe dintre ele au fost elaborate sau promovate din patru motive principale: prosperitatea și anumiți vectori culturali au crescut procentul populației preocupate de respectivele subiecte; statele au ajuns suficient de bogate pentru a și le putea permite; marea majoritate a populației era relativ puțin afectată de ele; iar numeroase standarde au oferit și un plus de protecție pieței europene (și de stimulare a consumului), fiind mai dificil de respectat de către produse provenite din afara UE.

În cazul României, însă, primele trei motive nu se aplică la aceeași scară, iar ultimul este mai puțin relevant decât pentru alte state membre.

De exemplu, dacă numeroase țări europene dezvoltate și-au construit autostrăzile și hidrocentralele într-o perioadă în care multe dintre reglementările și cerințele actuale nu existau, România este dezavantajată indirect de două ori. Nu și-a realizat la timp propriile investiții majore de infrastructură, atrăgând astfel mai puțini investitori, iar acum, când încearcă în sfârșit să le construiască, este supusă unor standarde și presiuni care nu existau atunci când celelalte state și-au realizat infrastructura, ceea ce presupune costuri mai mari și durate de implementare mai lungi.

Ideea nu este aceea de a arunca la coș progresul în materie de cunoaștere și de ambiție publică acumulat în ultimele decenii. Aș diferenția și între standardele privind construcția sau finalizarea unor obiective și standardele privind exploatarea lor ulterioară.

Dar nici nu cred că este de ignorat faptul că oportunitățile, prioritățile și costurile asociate asumării unor standarde diferă între etapele de dezvoltare economică și între revoluțiile industriale și că structura demografică și nivelul de dezvoltare al unei țări pe structura respectivă contează.

Abordările României trebuie să fie pragmatice, raportate la ansamblul populației și echilibrate pe subiect, mai ales că următorii ani vor necesita o eficiență crescută a economiei pentru a face față multitudinii de presiuni aflate deja în curs de manifestare.

În concluzie, „globaliștii români” au numeroase argumente în favoarea multor decizii pe care le susțin.

Există însă și realități și caracteristici specifice ale României care necesită mai multă atenție în următorii ani decât a fost cazul până acum. 

Fără o astfel de atenție, actuala perioadă de transformări și bulversări poate crește numărul celor care nu o duc bine și mai sunt și presați cu priorități care nu sunt și prioritățile lor până la un punct de dezechilibru, mai ales în contextul în care războaiele hibride amplifică frecvent frustrările și tensiunile deja existente.

Scăderea costului energiei, finalizarea conectării regiunilor României prin autostrăzi, facilitarea investițiilor industriale pe termen lung, creșterea capacităților de export, eliminarea sau reducerea cerințelor excesive pentru oamenii aflați la firul ierbii, inclusiv în domeniul construcțiilor și al afacerilor standardizate, precum și prioritizarea unei infrastructuri turistice coerente și competitive din punct de vedere estetic ar trebui să reprezinte obiective de importanță majoră în următorii ani.

Remedierea cauzelor profunde care stau la baza rămânerii în urmă a României pe anumite paliere, în special în domeniul educației adaptate la realitățile lumii actuale și al formării continue, ar trebui, de asemenea, tratată ca o prioritate. Miza, inclusiv politică, este mai mare decât poate părea la prima vedere. 

Să sperăm că vom vedea cât mai multe inițiative constructive și de bună-credință în privințele de mai sus.


Articole înrudite

Cele mai citite

  1. 1Mama lui Marian Oprișan, pensionara cu venituri de 4 milioane de euro. Cum au ajuns banii, mașinile și proprietățile familiei pe numele acesteia
  2. 2Cinci zile de PSD i-au fost suficiente Cosminei Cerva pentru a ajunge în conducerea Senatului. Partidul lui Grindeanu și Ciolacu are talent la promovări rapide!
  3. 3Internetul se oprește, băncile se blochează? Adevărul din spatele „apocalipsei digitale” anunțate pentru 17 noiembrie
  4. 4Primele două dobânzi la depozite în lei, 7% și 6,75%, sunt la sucursale străine. Cine îți garantează banii?
  5. 5Primul tunel săpat pe o autostradă din România se deschide pe 3 decembrie. Cu cine îl va păzi CNAIR

Newsletter zilnic money.ro

Știrile care contează și piețele, în fiecare dimineață, în 2 minute.

Urmărește pe DiscoverUrmărește pe Google NewsAdaugă ca sursă preferată