Lumea e foarte diferită acum faţă de cum era în 2009, când, la summiturile din Londra şi Pittsburgh, liderii mondiali credeau că "au salvat lumea", aşa cum s-a exprimat pe atunci prim-ministrul britanic Gordon Brown. Credeau că au făcut asta apelând la o stimulare fiscală şi monetară imensă, precum şi la reformarea sistemului fiscal, arată Wall Street Journal. La acel moment, răspunsul G20 era menit să dea startul unei noi ordini mondiale. S-a dovedit a fi, de fapt, ultima suflare a unei ordini mondiale învechite.

 

Acea ordine mondială prăfuită a început în 1944, la Bretton Woods, ca răspuns la Marea Criză şi la ororile care au urmat. Unul dintre cei care au pus bazele acestei ordini a fost John Maynard Keynes, ideile lui conturând destul de mult criza actuală. Principala provocare a erei post-Bretton Woods a fost gestionarea economiilor în absenţa standardului raportat la aur. Acest standard a avut multe puncte slabe, dar cel mai mare defect al fixării ratei de schimb şi al restrângerii ofertei de credite a fost faptul că politicienii au devalorizat moneda, ca reacţie la presiunea inevitabilă a crizei, afectând astfel pe termen lung nivelul de trai al cetăţenilor.

 

Istoria economică  de după război a constat în găsirea a noi căi prin care mâinile politicienilor să rămână legate. Pentru a preveni repetarea crizei din 1930, guvernele au cedat o mare parte din administrarea politicii de comerţ către organisme-gigant, cum ar fi Organizaţia Mondială a Comerţului şi UE. Ca reacţie la inflaţia puternică din anii '70-'80, guvernele au cedat băncilor centrale o parte din putere în schimbul unor rate avantajoase a dobânzilor.

 

În multe ţări, companiile neproductive sunt protejate de presiunea pieţei, salariile sunt prea mari, nu există o infrastructură de bază. Sindicatele şi Codul Muncii încearcă să schimbe condiţiile de lucru şi să mai reducă din costuri. Sistemele falimentare nu pot asigura proiecte financiare viabile. Sistemele slabe de educaţie şi condiţiile rigide de imigrare fac ca piaţa muncii calificate să stagneze. Birocraţiile corupte şi risipitoare descurajează investiţiile.

 

Puţine ţări din G20 au folosit timpul câştigat pentru a face reforme vitale care ar fi propulsat productivitatea şi concurenţa. E valabil atât pentru America, Anglia şi Japonia, cât şi pentru aproape întreaga zonă euro. Într-adevăr, dintr-un anumit punct de vedere, G20 a înrăutăţit situaţia. Reforma sectorului financiar a fost de o importanţă vitală, dar G20 a mers prea departe: din exces de zel, politicienii au creat un şoc profund prin stoarcerea creditelor deflaţioniste.

 

Acum, realitatea vine peste politicieni: săptămâna trecută, Guvernatorul Băncii Angliei, Sir Mervyn King, a cerut reanalizarea deciziei care momentan permite băncilor să pompeze lichidităţi în rezervele băncilor centrale şi în bondurile guvernamentale.

 

Rezolvarea acestei probleme ar putea pune la dispoziţie sute de miliarde de dolari pentru activităţi "utile din punct de vedere social", permiţând băncilor să genereze capital şi, în final, să poată acorda împrumuturi.

 

Însă liderii G20 trebuie să facă mult mai mult. În afară de a se plânge că nu au pârghii economice, politicienii trebuie să recunoască importanţa puterii pe care o au: adevăratul rol al politicienilor stă în aspectele micro, nu macro. Trebuie doar să echilibreze corect cheltuielile alocate protecţiei sociale, investiţiilor în infrastructură, reglementărilor şi taxelor. Este treaba lor să se asigure că economiile sunt competitive, productive şi că nu sunt vulnerabile la şocuri financiare din cauza unor datorii excesive sau deficiturilor.

 

Însă politicenilor le vine greu să accepte asta. Într-o lume în care standardul raportat la aur nu mai există, electoratul a fost obişnuit să creadă că vor exista întotdeauna soluţii uşoare, fără sacrificii. Franţa, Italia şi Spania sunt sigure că va fi mai simplu să convingă Germania să le sprijine decât să îşi convingă alegătorii să accepte implementarea reformelor.

 

Indiferent de ce se întâmplă la Los Cabos sau în Grecia de acum înainte, lumea se află în acest moment la o răscruce. Vechea ordine s-a terminat odată cu summiturile G20 de la Londra şi Pittsburgh. Toţi acei stimuli nu au dus nicăieri. Schimbările de pe piaţă care probabil vor avea loc săptămâna aceasta vor duce la o relaxare monetară ceva mai mare.

 

Întrebarea pentru liderii mondiali rămâne însă care va fi de acum noua ordine a lumii? Vor implementa reformele necesare pentru a face economiile mai competitive? Sau se vor scutura de regulile aplicate în ultimii 70 de ani şi vor încerca să vină cu propriile soluţii?

 

Niciuna din căi nu e uşoară, dar cea din urmă cu siguranţă va duce la haos şi la o lume în care nimeni nu va mai avea vreodată încredere în promisiunile vreunui politician.