Costurile energetice reprezintă peste jumătate din costurile totale în industria chimică. Astfel, o creştere a preţului energiei va conduce la închiderea sau conservarea unor capacităţi industriale şi el se va reflecta de asemenea în facturile consumatorilor casnici. În plus, unele companii vor decide să-şi delocalizeze producţia către alte regiuni ale lumii, cum ar fi Statele Unite, unde pot beneficia de pe urma revoluţiei gazelor de şist, sau Orientul Mijlociu.
Este de remarcat faptul că gazele naturale sunt greu de substituit de alte surse de energie atât în industrie, cât şi în cazul consumului populaţiei. Iar alternativele de aprovizionare cu gaze sunt de asemenea limitate, ele neasigurând un volum care să-l poată substitui pe cel furnizat de Rusia.
Producătorii europeni de gaze, Marea Britanie, Norvegia sau Olanda, şi-ar putea spori producţia cu 10 până la 20 de miliarde de metri cubi pe an, ceea ce reprezintă numai 7-14% din volumul furnizat de Rusia. Există, în plus, şi alte dificultăţi logistice. De exemplu, în cazul importurilor de gaze lichefiate, terminalele de vaporizare a acestora situate cel mai aproape de statele Europei Centrale sunt la Zeebrugge, în Belgia, şi la Rotterdam, în Olanda, capacităţile lor fiind de 9 şi respectiv 12 miliarde metri cubi pe an.
Dar este puţin probabil ca Moscova sau Bruxellesul să facă pasul către o sistare completă a furnizării gazelor ruseşti, având în vedere implicaţiile unei asemenea decizii atât asupra economiei europene, cât şi asupra celei ruse. Mai probabil este scenariul unei diminuări a acestui flux în urma închiderii gazoductelor de pe teritoriul Ucrainei, prin care tranzitează circa 15% din gazele consumate în UE, cum s-a întâmplat în anii 2006 şi 2009 în urma disputelor dintre Moscova şi Kiev.
