„Dacă treaba a fost făcută corect atunci când o acțiune a fost cumpărată, momentul potrivit pentru a o vinde este — aproape niciodată."
— Philip Fisher, „Common Stocks and Uncommon Profits" (1958)
Omul care a cumpărat Motorola și a ținut-o până la moarte
Philip Fisher a scris asta într-o carte apărută în 1958, pe când Wall Street era obsedat de tranzacționarea rapidă și de rapoartele trimestriale. El mergea împotriva curentului. Fisher cumpăra companii pe care le studia luni întregi, vorbind cu furnizorii, cu foștii angajați, cu concurenții — o metodă pe care a numit-o „scuttlebutt". A cumpărat acțiuni Motorola în 1955 și le-a păstrat până a murit, în 2004. Aproape cincizeci de ani. Nu era vorba de lene, ci de o convingere: dacă ai ales bine, timpul lucrează în favoarea ta, iar fiecare vânzare inutilă îți taie compunerea profiturilor.
De ce mâna care apasă „sell" e cel mai scump reflex
Problema nu e că investitorii aleg prost. Problema e că nu suportă să stea. La orice corecție de 10% pe indici, la orice titlu alarmist despre inflație sau dobânzi, degetul se duce spre buton. Fisher spune ceva incomod: dacă ai cumpărat o companie solidă din motive întemeiate, volatilitatea de preț nu e un semnal de vânzare, ci zgomot.
Uită-te la BVB. Cine a cumpărat acțiuni la o companie precum Romgaz sau la un pariu pe sistemul bancar în urmă cu câțiva ani și a rezistat tentației de a vinde la fiecare panică politică sau fiscală a cules dividende an de an, plus aprecierea. Cine a intrat și ieșit de zece ori, speriat de fiecare declarație a unui ministru, a plătit comisioane, impozite pe câștig și, mai ales, a ratat exact zilele bune. Atenție însă la nuanță: Fisher nu spune să ții orice acțiune la infinit. El vorbește despre companii excelente, alese corect. O firmă a cărei poveste de business s-a stricat fundamental trebuie vândută — indiferent cât te doare.
