„Diversificarea este singurul prânz gratis din investiții. Reprezintă unul dintre puținele lucruri pe care le poți face pentru a-ți îmbunătăți randamentele fără a-ți crește riscul.”
— David Swensen, interviu pentru Yale School of Management (2009)
Omul care a reinventat felul în care investesc universitățile
David Swensen a condus fondul de investiții al Universității Yale timp de peste trei decenii, transformând un portofoliu obișnuit într-un model copiat în toată lumea. Nu era un speculator. Era genul de om care se uita la un portofoliu și întreba nu cât poate câștiga, ci ce se întâmplă dacă totul merge prost în același timp. Fraza despre „prânzul gratis” nu e originală integral, ideea vine din teoria lui Harry Markowitz, dar Swensen a fost cel care a popularizat-o pentru investitorii obișnuiți în cartea sa „Unconventional Success”. A spus-o pentru că vedea zilnic oameni care puneau totul într-o singură idee bună și apoi se mirau când ideea aceea se prăbușea. Diversificarea, spunea el, e singura modalitate de a reduce riscul fără să sacrifici randamentul așteptat. Restul sunt compromisuri.
De ce românul mediu ignoră tocmai acest sfat
La BVB există o obsesie pentru câteva nume mari. Toată lumea are Hidroelectrica, Romgaz, Banca Transilvania și cam atât. Iar când unul dintre aceste titluri scade, portofoliul întreg simte lovitura, pentru că nu există nimic care să compenseze. Diversificarea reală nu înseamnă să ai cinci acțiuni românești din aceleași două sectoare. Înseamnă să ai active care nu se mișcă în aceeași direcție în același timp. Obligațiuni, acțiuni externe, poate imobiliare, poate expunere pe alte valute.
Fac o observație care nuanțează totuși citatul. Diversificarea prost înțeleasă devine diluare. Dacă ai treizeci de acțiuni pe care nici nu le poți urmări, nu ești diversificat, ești doar dezorientat. Warren Buffett a spus la un moment dat că diversificarea e protecție împotriva ignoranței și că are puțin sens pentru cine știe ce face. Adevărul stă undeva la mijloc. Diversifică pe clase de active și pe factori de risc, nu pe numărul de linii din portofoliu. E o distincție pe care mulți investitori români o ratează complet.
