De 19 ani nici un guvern roman nu avut un model bine conturat care sa ne asigure dezvoltarea. Interesul individual sau de grup au prevalat, in fata rigorii si a metodei, ori a unui interes statal, desi exista si un substrat cultural care ofera multe explicatii la aceasta stare. Nici macar modelele economice de tip occidental propuse Romaniei nu au capatat substanta. Uneori chiar institutiile internationale au consimitit la o asemenea situatie, intr-un amestec curios de indiferenta si complicitate. Mi-a duc aminte in anii 90’, cum Fondul Monetar International servea Romaniei programe de macrostabilizare economica ce se indepartau vizibil de principiile neoliberale fixate prin Consensul de la Washington, pentru ca as doreau guvernantii de la Bucuresti. Iar FMI accepta tacit. Desi simple si sanatoase, avand aplicabilitate si in prezent, principiile neoliberale care definesc Consensul de la Washington au fost in mica masura respectate de FMI, institutie care promoveaza constant un soi de neokeynesism ce favorizeaza intarirea rolului statului in economie in detrimentul sectorului privat. La fel, procedeaza FMI cu Romania in baza programului actual. FMI serveste aceeasi reteta depasita, mai cu seama in politici fiscale, cum facea cu 10-15 ani in urma, desi exista serioase indoieli privind capacitatea sa de asistenta. FMI nu a fost in stare sa anticipeze criza economiei mondiale, pe langa faptul ca ea insasi face obiectul unei reforme interne, dupa cum s-a decis in G20. La fel se intampla cu ceea ce numin generic “Banca Mondiala”, adica BIRD. Aceasta institutie propune atat programe de ajustare structurala tarilor asistate, cat si programe sectoriale. Conceptual, multe programe sunt insa depasite, mai ales cele sectoriale. De pilda, Grupul Bancii Mondiale aplica pe banii nostri un program de restructurare a sectorului de irigatii in valoare de 80 milioane de dolari, dupa un model identic pe care l-a aplicat in Mexic in anii 70’ si ulterior in toata lumea a treia (Bazilia, Filipine, Kazakhstan) desi conditiile geografice, de clima, precum si cele culturale si organizare sociala in mediul rural sunt diferite de la tara la tara. Dar toate acestea nu conteaza, mai ales daca asemenea programe sectoriale se fac pe banii contribuabililor din tarile asistate.

Revenind insa la ceea ce depinde de noi, romanii, as marca de ce este necesar sa identificam si sa alegem un model de dezvoltare economica, dar pornind de la premisa ca nici un model nu este pe deplin adevarat si nici cel mai bun. Sunt mai multe conditii ce trebuie luate in considerare cand construim un model de dezvoltare aplicabil. Trebuie sa luam in calcul ca este necesar sa clarificam mai intai unele aspecte conceptuale, sa intelegem cat mai bine realitatile economice in care traim, precum si modelele pe care ni le aplica altii, indiferent ce facem noi.

Aspectul conceptual ma contrariaza de multa vreme pentru ca are un impact in practica, in sensul ca nu ne permite sa ne miscam din loc si asta ne costa bani pe termen lung. Si iata de ce. In Romania, nu se face o distinctie intre modele de crestere economica si modele de dezvoltare economica. Pe scurt, teoria modelelor de crestere economica se ocupa de cresterea PIB real, de output-ul potential, pe cand dezvoltarea economica de promovarea cresterii economice prin politici si de schimbari structurale. Nefacandu-se o distinctie intre cele doua discipline, in Romania se fac pana la refuz franturi de analiza macroeconomica (pe care le vezi la la TV), fara solutii in baza unei abordari de tip normativ. Se bate pasul pe loc in discutii interminabile, drept pentru care nici un guvern nu se confrunta cu solutii alternative la ceea ce face. Lipsiti de concurenta, guvernantii fac ce le trece prin cap, in functie de o constrangere economica de moment ce trebuia rezolvata “ieri” sau in raport cu afacerile sub umbrela. De pilda, daca am fi avut un model de dezvoltare, dublat de un mecanism de politici publice care sa fie respectat, poate nu am fi trecut prin episodul “impozitului forfetar”.

In privinta realitatilor in care traim, oricine cred ca a constatat ca din 1989 incoace, lumea trece prin schimbari permanente si socuri. Schimbarile nu se mai produc pe perioade lungi de timp. Din aceasta cauza timpul s-a comprimat si nu mai avem timp sa respiram. Nu numai estul si centrul Europei trec prin asta, ci si de lumea occidentala sau tarile lumii a treia, unde pe vremuri nu se intampla mai nimic. De aceea, dezvoltarea nu mai poate fi explicata doar prin modele de crestere economica exogena care deja trec de pragul expirarii ( modelul Harrod – Domar sau Solow), ci pe modele in care mult factori s-au endogenizat. Implicatiile financiare sunt foare mari ca si mizele politice pe termen lung. De exemplu, politica regionala in Uniunea Europeana se axeaza de mai mult timp pe o teorie de dezvoltare edogena, ce pune accent pe influenta factorilor endogeni (inovatie + capital uman + capital fizic + infrastructura institutionala) asupra cresterii productivitatii. Dar, din 2000 incoace au aparut studii econometrice (mai cu seama la Banca Europeana de Investitii) pe un model neoclasic, care arata ca politica de dezvoltare regionala a UE nu da rezultatele scontate, din moment ce disparitatile de dezvoltare intre regiuni se mentin. Se revine treptat la teoria lui Perroux privind dezvoltarea polarizata sau cresterea dezechilibrata a regiunilor. La prima vedere e bla bla. Dar, nu este asa. Toate regiunile din UE se dezvolta, dar decalajele intre acestea se mentin. In acest caz, teoria dobadeste valoare de risc politic si economic, intrucat statele bogate din UE pot propune diminuarea sumelor alocate prin fondurile structurale in bugetul comunitar, corelativ cu cresterea efortului financiar al statelor membre in sustinerea dezvoltarii propriilor regiuni. De exemplu, Marea Britanie de mai multa vreme isi doreste asa ceva, separat de faptul ca sustine si reducerea subventiilor agricole. Daca s-ar pune in practica o asemenea propunere, ar fi dezavantajate toate tarile din estul si centrul Europei, desi in trecut Grecia, Spania, Portugalia sau Irlanda au beneficiat din plin de fonduri structurale, fara ca cineva sa se intrebe daca teoria care sta la baza politicii de dezvoltare regionala este corecta sau nu. Potential acest risc exista si trebuie sa fim pregatiti sa-i facem fata.

In privinta noastra, trebuie sa pornim de la urmatoarele premise.

Pe modelul Dunning – Narrula, Romania se afla in stadiu 2 de dezvoltare (pe o scala de la 1 la 5). Deocamdata dezvoltarea economica in Romania depinde de intrarile de investitii straine si de utilizarea intensiva a fortei de munca. In mica masura, Romania este capabila sa-si sustina inovatia tehnologica, pentru a dobandi un avantaj competitiv pe termen lung. Pe fondul crizei economice mondiale riscul stagnarii economice a capatat contur, ceea ce inseamna ca trebuie sa acordam mai multa atentie sistemului educational pentru a inregistra o dezvoltare sustenabila in urmatorii 5-7 ani. Pe termen scurt chiar daca ne revenim din criza, nu ne putem dezvolta sustenabil fara inovare tehnologica proprie si formarea capitalului uman. Schimbarile in aceste sectoare nu se fac peste noapte. In aceste conditii este oare util sa pompam totii banii numai in infrastructura ? Poate. Dar tarile care au acordat importanta numai investitiilor in infrastructura au pierdut din dezvoltare si din dobandirea unui avantaj competitiv pe termen lung in favoarea tarilor care s-au axat prioritar pe dezvoltarea capitalului uman. La nivel regional s-a intamplat la fel. Se pot face comparatii intre regiuni precum Navara si Galica in Spania care au pornit de la acelasi nivel de dezvoltare. Prima a pus accent pe capital uman si in subsidiar pe infrastructura, iar ce de a doua regiune a facut invers. Rezultatul este ca Navarra este cu un nivel peste Galicia. La fel se poate face o analiza comparativa in Romania intre regiunea de vest si regiunea de Nord-Est (Moldova). Ultima, desi beneficiaza de o retea de drumuri mai buna decat cea existenta in Banat, nu a reusit sa isi reduca din decalajele de dezvoltare. Explicatia tine de formarea slaba a capitalului uman si de valoarea redusa a capitalului social din nordul Moldovei.

Capitalul social din Romania este aproape in toate regiunile (mai putin in mediile urbane) fragil si puternic deteriorat. Desi, suna abstract si strain noua, capitalul social se refera la valorile si normele care influenteaza conduita unei persoane sau comunitati de oameni. Capitalul social sa masoara in functie de gradul de participare a oamenilor la schimbare sociala, politica si economica, in mod direct sau prin asociatii neguvernamentale. Capitalul social joaca un rol foarte important in aplicarea unui set de politici ce definesc un model de dezvoltare. De aceea, diferenta de dezvoltare a capitalului social intre natiuni reflecta diferentele de dezvoltare economica si sociala. De pilda, in Romania, oamenii sunt putini combativi si nu reactioneaza decat la putini stimuli externi, adesea de destructurare. Asa au fost educati in comunism, pentru a fi usor manipulati si asa sunt educati si in continuare. In aceste conditii, reusita unui set de politici de schimbari structurale este redusa pe termen scurt.

In ecuatia unui model de dezvoltare intra si “omul nou” modelat in comunism si devenit o realitate palpabila in capitalism. Omul nou se defineste prin pasivitate la schimbare, desi are un grad inalt de receptivitate la consum de tot felul, precum cotofenele. Mitocan, nesimtit, mare amator de manele si de telefoane mobile, dispretuind tot ce este valoare traditionala, nationala si clasa de intelectuali, omul nou s-a raspandit dupa 1989 intr-o masura nevisata nici macar de Ceausescu, fiind cultivat cu grija de politicieni, intr-un plan de distrugere sistematica a capitalui social al natiunii romane. In aceste conditii devine foarte greu sa construiesti si sa aplici un model de dezvoltare. Dar, iti da si o indicatie de unde sa pornesti.

Prin urmare, avem doua optiuni. Ori mergem in mod mecanic pe modelele create de altii, adica de Uniunea Europeana, FMI sau Grupul Bancii Mondiale, ceea ce ne scuteste de gandire, ori ne creeam singuri un model de orientare liberala, in care punem accent pe oameni si mai putin pe stat, eliminand pas cu pas riscurile care in prezent sunt sursele subdezvoltarii noastre