Redăm mai jos opinia integrală a lui Lucian Croitoru:     În acest articol arăt că atacul declanşat de anumiţi politicieni asupra Băncii Naţionale a României, direct sau prin prieteni din presă, a apărut ca o necesitate rezultată din echilibrul politic prost născut în 2015, în care niciun partid nu a dorit să-şi asume guvernarea. Din acest echilibru a rezultat consecinţa votării unui guvern de tehnocraţi. Necesitatea ca Banca Naţională a României să devină o ţintă a politicienilor a apărut imediat ce a devenit clar că în România va funcţiona un guvern tehnocrat.   Scopul acestui articol este să explice specificul românesc al mecanismelor care duc la această necesitate, căci astfel se va înţelege mai uşor că temele de atac asupra BNR sunt în marea lor majoritate false (cum este, de exemplu, tema supradimensionării împrumutului de la FMI cu scopul obţinerii de profit pentru redistribuirea unei părţi salariaţilor, ori clauzele abuzive – un nonsens – din contractul de împrumut cu FMI) şi au caracter populist (de exemplu, legea dării în plată sau ideea convertirii creditelor în franci elveţieni la cursuri istorice). Pentru aceasta este util să reamintesc o ideea a lui Greider (1989), conform căreia o bancă centrală este un actor important între cei doi centri de putere ai capitalismului, care sunt, în acelaşi timp şi cei mai importanţi administratori ai capitalismului: pieţele financiare şi politicienii.     Rolul particular al băncii centrale în relaţie cu cei doi administratori principali rezultă din faptul că prin deciziile pe care le ia în atingerea obiectivelor sale, de exemplu prin creşterea sau scăderea ratei dobânzii, banca influenţează atât pieţele financiare, cât şi politicienii. Foarte important însă, şansa ca banca centrală să intre într-un conflict cu politicienii este mai mare decât cea de a intra într-un conflict cu pieţele financiare.     Probabilitatea mai mare a unui conflict cu politicienii derivă din capacitatea foarte diferită a celor doi administratori ai capitalismului de a înţelege banca centrală. Peste tot în lume, politicienii înţeleg politicile băncii centrale mult mai puţin decât pieţele financiare. Sunt nenumărate exemple care sprijină această afirmaţie, dar aici, pentru a ne limita doar la trecutul foarte recent al României, amintesc preponderenţa criticilor venite din partea politicienilor referitoare la, repet, legea dării în plată, la conversia la cursuri istorice a creditelor în franci elveţieni etc.     Totuşi, pentru a înţelege de ce un atac al politicienilor asupra BNR devenise necesar încă dinainte de noiembrie 2015, nu este suficient să ştim că politicile băncii centrale afectează atât pieţele financiare cât şi politicienii sau că probabilitatea unui conflict cu aceştia din urmă este mai mare. Este necesar să mergem mai adânc şi să înţelegem că, peste tot în lume, involuntar, prin deciziile pe care le ia pentru a-şi atinge obiectivele stabilite de lege, banca centrală influenţează şi lupta dintre partidele politice, iar acest aspect este central în raţionamentul nostru. Analiza mea face distincţie între două situaţii care pot apărea cu ceva timp înainte de alegerile parlamentare: (i) cea în care guvernul este format din politicieni şi există partide la putere şi partide în opoziţie şi (ii) cea în care ţara e condusă de un guvern de tehnocraţi.     În secţiunea următoare arăt că în prima situaţie, deciziile băncii centrale afectează atât puterea cât şi opoziţia, dar critica asupra băncii centrale este într-un plan secund faţă de critica dintre partide şi este mai probabil ca partidele de opoziţie să fie criticii cei mai frecvenţi şi mai aspri ai băncii centrale. În această situaţie, temele care pot fi asociate cu banca centrală nu sunt în prim plan.     În secţiunea a doua arăt că, dimpotrivă, când în funcţiune este un guvern tehnocrat, mai ales în democraţiile tinere, ca în România, poate deveni necesar ca partidele care au fost în opoziţie la momentul votării consiliului de administraţie al băncii centrale să facă din critica băncii centrale un element central al campaniei electorale. Aceste partide vor aduce în prim plan teme prezente în societate şi care pot fi legate, forţat sau nu, de banca centrală.     1. Critica băncii centrale când guvernul este politic     De regulă, când partidele politice au fost împărţite, în principal ca un rezultat al votului şi al alianţelor politice post vot, între partide la guvernare şi partide în opoziţie, banca centrală s-a aflat într-o poziţie relativ confortabilă. Ea nu a avut, de regulă, un inamic în partidul sau coaliţia politică aflată la guvernare. Experienţa românească arată că deciziile băncii centrale par să producă efecte mai greu de digerat pentru partidele din opoziţie decât pentru cele aflate la putere. De exemplu, guvernatorul Isărescu a fost ameninţat înaintea alegerilor din 1996 cu pierderea mandatului de către reprezentanţii Convenţiei Democrate, coaliţie politică aflată în opoziţie în perioada 1992-1996. La fel s-a întâmplat şi în anul 2000, când reprezentanţi la vârful PSD, partid până atunci aflat în opoziţie, au ameninţat că nu vor reînnoi mandatul guvernatorului. Și în 2004 a existat acelaşi model, în care alianţa DA, până atunci aflată în opoziţie, a vorbit de debarcarea guvernatorului.     Sunt două condiţii principale pentru care banca centrală nu a avut, de regulă, un inamic în partidul sau coaliţia politică aflată la guvernare. În primul rând, partidele parlamentare au reuşit să reproducă cu aproximaţie structura lor din parlament în structura consiliului de administraţie al băncii centrale. În consecinţă, partidul la guvernare „a avut majoritate” (în sensul că a susţinut cel mai mare număr de membri) în consiliul de administraţie al băncii centrale. În plus, începând din 1990 şi până de curând, România a avut acorduri cu FMI, UE şi alţi creditori oficiali, acorduri pe care, cel puţin în faza iniţială, guvernele le-au respectat. În aceste condiţii, nu au existat motive majore pentru coaliţiile politice aflate la guvernare să critice banca centrală, cel puţin în faza cât acordul a fost activ.     În al doilea rând, odată ajunşi în consiliul de administraţie, cei susţinuţi de partide s-au aliniat, chiar dacă nu întotdeauna cu dragă inimă, politicilor orientate spre îndeplinirea obiectivului prevăzut de lege, şi anume stabilitatea pe termen lung a preţurilor. Chiar dacă, în anumite perioade, politica BNR nu a convenit partidelor, acestea s-au abţinut să-i critice pe cei pe care i-au trimis în CA al BNR din simplul motiv că o critică ar fi echivalat cu indicarea unui eşec al partidelor respective în identificarea reprezentanţilor loiali (din punctul lor de vedere), ceea ce nu era acceptabil.     Un element central în asigurarea acestui echilibru a fost guvernatorul. La ultimele câteva mandate, înainte de audierea în comisii, toate partidele au ţinut să precizeze că îl sprijină pe guvernator, ceea ce nu au făcut pentru vreun viceguvernator, iar în plen, guvernatorul a fost validat cu majoritate de 100 la sută. Acest rezultat, obţinut în ciuda ameninţărilor de debarcare din perioada campaniilor electorale, nu este întâmplător. Prin acest procent, partidele au acceptat să transfere guvernatorului puncte tari, dar mai ales s-au asigurat că îi transferă vulnerabilităţi, care să facă posibilă critica lui într-o perioadă convenabilă. Voi reveni imediat asupra acestei perioade convenabile.     Punctele tari se circumscriu consolidării autorităţii guvernatorului în faţa celorlalţi membri ai consiliului de administraţie, din care unii sunt nou veniţi şi, probabil, au avut un procentaj mai mic al votului primit în parlament. Însăşi reconfirmarea cu vot unanim a unui guvernator cu experienţă îndelungată şi bine cunoscut şi apreciat în cercurile financiare din străinătate, era un punct tare atât pentru credibilitatea externă a băncii, cât şi pentru guvernator.     În acest raţionament însă importante sunt vulnerabilităţile asociate cu votul de 100 la sută, căci ele fac posibilă critica şi maximizează efectele acesteia. Iar în politică, pentru a câştiga, trebuie să identifici o temă controversată care să aibă tracţiune în societate şi să o critici sau să te asociezi ei (Morris, 2003). În mod particular, partidele din opoziţie, pentru a câştiga alegerile au nevoie să critice cât mai mult, iar perioada convenabilă pentru a critica, la care mă refeream mai sus, este perioada de aproximativ un an înainte de momentul alegerilor.     De obicei, partidele de opoziţie îşi concentrează critica pe partidele de la guvernare, dar dacă acestea din urmă au luat măsuri necriticabile în ochii publicului, atunci este nevoie de un nou front pentru critică. Când este votat cu 100 la sută pentru câteva mandate la rând, un guvernator oferă acest front suplimentar, mai ales după o criză financiară, în care apar multe teme cu priză la public.     În plus, pe lângă savoarea temelor financiare, criticarea guvernatorului de către partidele din opoziţie echivalează cu criticarea partidului sau coaliţiei de la guvernare, care deţine majoritatea în parlament şi, în acelaşi timp, susţine şi cel mai mare număr de membri ai consiliului de administraţie al băncii centrale. Din acest motiv, eşecul de identificare a reprezentanţilor loiali se transferă partidului de guvernământ. Aceasta explică de ce partidele de opoziţie, care au o nevoie mai mare de a critica, în anul electoral l-au criticat întotdeauna pe guvernator, şi nu pe vreun alt membru al consiliului de administraţie sau în banca centrală în ansamblul ei. Aceasta explică şi de ce, aşa cum a arătat practica, partidele de la guvernare l-au criticat mult mai puţin pe guvernator.   2. Critica băncii centrale când guvernul este tehnocrat     Echilibrul descris mai sus şi consecinţele lui se schimbă însă radical dacă guvernul din anul electoral nu este un guvern de politicieni autentici. În acest caz, partidele politice nu mai pot fi identificate ca partide la putere şi partide în opoziţie. Din acest motiv, critica, de care partidele au nevoie pentru a se remarca în ochii electoratului este mai greu de făcut de către un partid asupra altuia.     Prezenţa guvernului tehnocrat este similară cu o restricţie impusă de reglementatori pe pieţele financiare. Pe aceste pieţe, actorii financiari fac ceea ce se numeşte arbitrajul reglementărilor (regulatory arbitrage): dacă ceva este interzis, actorii financiari creează noi instituţii, noi instrumente şi noi populaţii de investitori pentru a ocoli restricţia. Cu alte cuvinte, contrapartidele financiare inovează.     Similar, existenţa unui guvern tehnocrat este echivalentă cu o restricţie autoimpusă de politicieni în ceea ce priveşte critica pe care partidele o fac unele asupra celorlalte. Aşa cum pe pieţele financiare o reglementare ar reduce volumul de tranzacţii, dacă nu ar fi ocolită, tot aşa, suspendarea calităţii de partid la putere reduce temele specifice guvernării ca obiect al criticii şi, astfel, critica pe care partidele o pot face cu referire unele la celelalte. Cu alte cuvinte, critica este sub „potenţial”. Deoarece modelul „partidele din opoziţie critică permanent partidele de la guvernare” este suspendat pe perioada în care există un guvern tehnocrat, partidele sunt nevoite să găsească noi teme şi instituţii pentru a fi criticate în locul partidelor înseşi şi a duce critica la nivelul potenţial, cel puţin pe anumite probleme. Banca centrală şi, în legătură cu aceasta, sistemul bancar, ale căror politici sunt oricum greu înţelese de publicul larg şi de politicieni, precum şi guvernul de tehnocraţi, devin în mod necesar ţinte ale criticii.     Banca centrală va continua să fie criticată cu preponderenţă tot de reprezentanţii partidelor care au fost în opoziţie înainte de numirea consiliului de administraţie al băncii centrale. Aceasta se întâmplă deoarece în consiliul de administraţie al băncii domină membrii numiţi de partidul care a fost la putere, adică de adversarii politici. Mai mult, guvernatorul sprijinit de toate partidele şi votat în unanimitate, aşa cum am arătat, devine el însuşi un bun candidat pentru critică, şi va fi criticat în special de partidele care au fost în opoziţie la momentul numirii consiliului de administraţie de către parlament.     În schimb, guvernul de tehnocraţi va fi criticat cu preponderenţă de partidul care a fost la putere. Pe de o parte, acesta are puţine beneficii din criticarea băncii centrale, iar pe de altă parte, el este cel care a fost nevoit să cedeze puterea în favoarea guvernului tehnocrat. Și în cazul băncii centrale, şi în cazul guvernului tehnocrat, criticile se vor intensifica pe măsură ce momentul alegerilor se apropie.     Concret, în România, mecanismele pe care le-am descris au început să funcţioneze imediat ce a devenit clar că în noiembrie 2015 va fi în funcţiune un guvern tehnocrat. Guvernul Cioloş este primul guvern de tehnocraţi din istoria ultimilor 26 de ani. Fac această precizare deoarece am văzut că unii analişti consideră că şi Guvernul Isărescu a fost unul de tehnocraţi, ceea ce ar putea să-i încurce pe unii când vor dori să vadă în ce măsură teoria prezentată aici este validată de practică. Nu, guvernul Isărescu nu a fost un guvern de tehnocraţi, ci unul politic, marea majoritate a miniştrilor fiind membri ai partidelor politice.     Nu voi aplica teoria descrisă aici la cazul concret din România, arătând clar ce au făcut diverse partide şi cum validează comportamentul lor teoria mea. Las cititorului plăcerea de a face acest exerciţiu şi de a descoperi o foarte bună potrivire între fapte şi teorie. Ceea ce vreau să fie clar însă este că unele teme de critică la adresa BNR sunt corecte şi pot fi discutate. Mă refer la numărul de mandate ale membrilor consiliului de administraţie, la transparenţa veniturilor, la forma de transparentizare care permite continuarea unei bune guvernanţe în interiorul BNR, transparentizarea dezbaterilor din CA al BNR etc.     Numai parlamentul în ansamblul său va decide însă dacă va impune sau nu o limită pentru numărul de mandate sau dacă va diversifica centrii care au dreptul să numească un membru în consiliul de administraţie, concomitent cu impunerea de standarde profesionale, teoretice şi practice, între criteriile de eligibilitate. Iar BNR va găsi o formă pentru a mări transparenţa veniturilor fără a altera buna guvernanţă în domeniul resurselor umane.     Dar a concentra atenţia mai ales sau exclusiv pe aceste probleme ar fi o greşeală. Sunt alte reforme necesare, mult mai importante, prin care România să-şi alinieze pe deplin legislaţia privind banca centrală la cerinţele europene. Aceste reforme necesare se referă la (i) independenţa BNR (instituţională, financiară, personală), (i) interzicerea finanţării monetare şi a accesului privilegiat şi (iii) integrarea juridică în Eurosistem (obiectivele de politică economică, politica monetară şi instrumentele de politică monetară, emisiunea monetară, gestionarea rezervelor valutare, sistemele de plăţi etc.).   Ceea ce mi se pare grav însă în orizontul imediat, este tentaţia unor politicieni de a limita independenţa BNR prin lansarea ideii de a schimba consiliul de administraţie, oricare ar fi acesta, după alte criterii decât cele corecte, specificate acum în legea BNR, în concordanţă cu practica internaţională. Cu alte cuvinte, mi se pare grav că se doreşte lăsarea consiliului de administraţie la discreţia majorităţilor vremelnice din parlament. Pentru a atinge acest scop, în perioada care urmează, dacă teoria mea este corectă, vom vedea o intensificare a atacurilor asupra BNR şi a sistemului bancar.   Atacurile vor continua să ia forma unor iniţiative populiste, similar legii dării în plată, conversiei datoriilor în franci elveţieni la curs istoric etc., la care BNR, ca instituţie responsabilă, nu ar avea cum să nu se opună, aşa cum nu avea cum să nu critice lărgirea deficitului bugetar la 3 la sută din PIB. „Dacă v-aţi găsit tema, nu renunţaţi la ea niciodată”, spune Morris (2003, p. 231). Aşa că cei care atacă de ceva vreme BNR vor continua cu siguranţă. Iar permanenta opoziţie ar demoniza BNR şi ar putea fi uşor invocată ca motiv bun pentru a dilua criteriile de schimbare a consiliului de administraţie, pentru a impune un consiliu care să valideze iniţiative populiste şi să promoveze politici monetare prociclice. Aceasta ar echivala cu suprimarea independenţei operaţionale a BNR.   Dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar urma o inflaţie înaltă şi persistentă, care va diminua permanent veniturile şi economisirile reale ale populaţiei.   În încheiere vreau să spun că cei care au ales pentru campania electorală BNR ca instituţie şi temele ce îi pot fi asociate au uitat un sfat al lui Morris, şi anume că tema de campanie câştigătoare trebuie să fie „pozitivă şi de substanţă” (Morris 2003, p. 230). Temele false şi populiste nu se pot dovedi nici pozitive, nici de substanţă.