Pentru mine lucrurile erau clare: România era considerată „în interiorul“ acordului cu FMI doar prin flexibilitatea de care dădea dovadă Fondul. Ca și acum, țintele principale erau ratate: deficitul bugetar era atins doar pentru că trezoreria nu mai făcea plăți, reducerea arieratelor din economie era o țintă neatinsă, pentru care România avea să ceară o nouă dispensă de la FMI. Pe 8 februarie, într‑un interviu cu Jeffrey Franks, am lansat pentru prima oară ideea unui nou contract: „Este nevoie de un alt acord de tip precaut?“ „E prea devreme să discutăm“, mi‑a răspuns Franks. Acum, înainte de expirare, încă este prea devreme. Motivul? Acordul numărul doi a derapat. Sau cum mi‑a spus succesorul lui Franks, Erik de Vrijer: „Putem spune și că e derapat, și că nu e derapat“. De unde mi‑a revenit un alt răspuns pe care mi l‑a dat Franks în februarie 2012: „Poate peste 6–8 luni va fi un moment potrivit să discutăm dacă este nevoie de un alt program sau dacă aveți de gând să vă admi­nistrați singuri economia“. Răspunsul a fost edificator, pentru cei care vor să înțeleagă ce înseamnă a fi în interiorul unui acord sau în afara lui: diferența este cine administrează economia. Într‑un acord cu FMI, cel puțin în cazul României, este evident că nu guvernul o administrează.

 

Un alt exemplu foarte bun – cazul CFR Marfă. În noiembrie 2012, baștanii care administrau economia se întruneau în CSAT pentru a decide că ROMGAZ nu se privatizează și că, pe termen nelimitat, se suspendă privatizarea CFR Marfă. Nu au trecut nici două luni și guvernul reintroduce pe lista privatizării CFR Marfă, după o discuție cu FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană. Orice om normal înțelege că, în România, principalul creditor (FMI) a devenit mai puternic decât CSAT‑ul. Sau că decidenții români au predat administrarea economiei creditorilor, nefiind capabili să o gestioneze.

 

Să privim trei exemple care ne arată cum administrează decidenții români economia:

Guvernarea Emil Boc s‑a dovedit excelentă într‑o singură privință: guvernarea „ad‑hoc“ cu consecințe extrem de grave pentru economie – majorarea TVA de pe o zi pe alta fiind grăitoare. Opoziția de atunci a criticat acea modificare. Opoziția a devenit puterea de acum. Ce face ea? Primul lucru, modifică Codul Fiscal pornind o avalanșă de taxe și impozite pentru a „umple“ prăpastia fiscală generată de proasta ei guvernare. Codul fiscal, potrivit legii, se modifică cu minimum 6 luni înainte de aplicare și se aplică de la 1 ianuarie 2014. Cum s‑a întâmplat la noi? S‑a anunțat cu 6 ore înainte de ordonanțare și se aplică de la 1 februarie 2013. Care e diferența dintre cele două guvernări?


Coplata în sectorul sanitar. Și Boc, și Ponta, incapabili și nedoritori să oprească șme­nurile din achiziții, decid să le mușa­malizeze naționalizând pierderile. Datoriile sunt puse în sarcina celor care vor avea nevoie în viitor de sectorul de sănătate. Astfel, plătim de patru ori pentru aceleași servicii execrabile: o dată, prin contribuțiile din salarii. S‑au acumulat datorii și au majorat TVA. Au fost tăiate salariile pentru a plăti arieratele. Și, în sfârșit, a patra oară, prin coplată. Este vreo bună administrare aici?


Timbrul de mediu. Aceleași principii bolnave ca și la coplată. Motivația premierului a fost că „timbrul de mediu este necesar pentru a plăti datoriile făcute de regimul trecut“. Adică nedreptatea făcută unora este reparată prin nedreptatea făcută altora. Din nou „spălarea“ celor vinovați de supraimpozitarea nelegală prin taxa specială de mediu. Mai mult, prin timbru, guvernul mai inventează un impozit: cel pe circulația mărfurilor (proprietarul care vinde o mașină deja înmatriculată trebuie să‑l plătească). Ni se explică faptul că se aplică principiul „poluatorul plătește“. Și aici de trei ori? Mașinile de litraj mare consumă mai mult carburant – mai multă acciză. Mai vine o impozitare de la primărie – care trebuie să fie în funcție de capacitatea cilindrică, de parcă locurile de parcare oferite de primărie ar fi mai mari pentru mașinile de litraj mare față de cele cu o capacitate mai mică. Pentru că, în fapt, primăriile nu investesc în mediu, ci în servicii de utilitate publică, care sunt aceleași și pentru proprietarii unui autoturism puternic, și pentru unul slab. Acum aflăm și că timbrul de mediu este în funcție de capacitatea cilindrică. Iar avem trei taxe pentru un singur serviciu?

 

Și, până la urmă, care este rezultatul acestor politici? Ținta de deficit bugetar este ratată, arieratele persistă, privatizările nu au fost implementate. Cam așa știu decidenții români să administreze economia. În aceste condiții, este FMI un administrator mai rău sau mai bun? Alternativa la FMI? O clasă politică agitată nedecisiv și nevrotică. Nimic mai mult.