money.ro
🔔 Alerte
SănătateEveline Păuna

Dr. Cristina Daniela Ene, Medic Primar Endocrinologie: „Obezitatea este astăzi o pandemie”

Publicat la 18.11.2026, 15:05:00

Distribuie:WhatsAppFacebookX
Dr. Cristina Daniela Ene, Medic Primar Endocrinologie: „Obezitatea este astăzi o pandemie”
DiscoverGoogle NewsSursă preferată

În cea de-a doua parte a interviului acordat Money.ro, Dr. Cristina Daniela Ene, Medic Primar Endocrinologie, vorbește deschis despre obezitate, medicamentele pentru slăbit, miturile din jurul cortizolului, promisiunile industriei longevității și pericolele unei medicine transformate în produs de consum. Dar, pe măsură ce conversația avansează, descoperim și omul din spatele halatului. Sensibilă la suferința celorlalți, atentă la detalii și profund atașată de profesia sa, Dr. Cristina Daniela Ene vorbește cu aceeași sinceritate despre bucuria vindecării și despre prețul nevăzut al unei cariere dedicate pacienților: nopți pierdute, sărbători trăite pe jumătate și timp dăruit celor care aveau nevoie de ea. Este un interviu despre știință, dar mai ales despre umanitate, despre alegeri și despre ceea ce rămâne dincolo de orice protocol medical. Pentru că, așa cum mărturisește chiar ea, „empatia fără rigoare științifică nu este suficientă, iar știința fără umanitate nu ajunge la sufletul pacientului”.

Obezitatea este astăzi o pandemie și o problemă de sănătate publică, iar medicina modernă o recunoaște ca pe o boală cronică complexă, cu mecanisme genetice, neurohormonale și metabolice, mult mai mult decât o problemă de voință. De aceea trebuie să renunțăm la clișee și la culpabilizare: cei care se luptă cu greutatea merită mai multă atenție, nu un „mănâncă mai puțin și mișcă-te mai mult”, care pur și simplu nu funcționează. Responsabilitatea nu înseamnă vină: stilul de viață rămâne o piesă importantă, dar nu singura. Educația este esențială, mai ales pentru prevenirea obezității infantile, pentru că numărul de adipocite se stabilește în mare parte în copilărie și adolescență; trebuie să educăm părinții și viitorii părinți. Mai este o capcană, normalizarea supragreutății: mulți oameni își consideră greutatea „normală” și realizează prea târziu, când schimbarea e mai grea. Pentru pacientul cu obezitate avem nevoie de echipe multidisciplinare, în care colaborează endocrinologul, diabetologul, nutriționistul, psihologul sau psihiatrul, kinetoterapeutul, gastroenterologul și, când e cazul, chirurgul bariatric. Revenim, mereu, la personalizare și la înțelegerea omului dincolo de cifrele de pe cântar.

- Medicamentele din clasa agoniștilor receptorului GLP-1 au schimbat radical conversația despre obezitate. Pentru cine reprezintă o soluție medicală justificată, ce riscuri trebuie evaluate și ce se întâmplă după întreruperea tratamentului?

Analogii de receptor GLP-1 nu sunt o noutate absolută: îi folosim de ani buni în diabetul zaharat. Ce s-a schimbat în ultimii ani este că moleculele noi, inclusiv combinațiile cu analogi de amilină, GIP sau glucagon, au schimbat paradigma tratamentului obezității și le oferă oamenilor speranțe reale. Sunt indicați pacienților cu IMC peste 30 kg/m2, sau peste 27 kg/m2 dacă există complicații metabolice ori cardiovasculare, la care schimbarea stilului de viață nu a fost suficientă. Dar nu sunt o soluție universală și nu înlocuiesc prevenția: există riscul real ca oamenii să devină tot mai neglijenți cu stilul de viață, bazându-se pe ideea că există o „moleculă minune”. Necesită evaluare înainte de inițiere și monitorizare periodică. Efectele adverse digestive sunt cele mai frecvente (greață, vărsături, reflux, tranzit modificat), pot apărea litiază biliară sau pancreatită, iar antecedentele personale sau familiale de carcinom medular tiroidian ori de MEN2 sunt contraindicații. Se opresc înainte de o sarcină planificată. La pacienții diabetici se reevaluează tratamentul antidiabetic, pentru a evita hipoglicemia. O scădere prea rapidă, fără suficiente proteine și mișcare, înseamnă pierdere de masă musculară și osoasă. Ce se întâmplă după oprire? Aici apare schimbarea de paradigmă: fiind vorba de o boală cronică, vorbim despre un tratament pe termen lung, la fel ca în hipertensiune, unde nu oprim medicația când tensiunea s-a normalizat. Datele actuale arată că, după întrerupere, o mare parte din kilogramele pierdute revin. De aceea discuția cu pacientul trebuie purtată cu onestitate de la început: nu promitem o soluție de moment, ci construim împreună un parcurs.

- „Am metabolismul lent” este una dintre explicațiile cel mai des invocate pentru creșterea în greutate. Cât de des identificați o cauză endocrină propriu-zisă și cât de important este să nu atribuim automat kilogramelor în plus o dereglare hormonală?

Cuvintele „am metabolismul lent” le aud foarte des, de cele mai multe ori rostite cu speranța că explicația este o patologie tiroidiană. În realitate, o cauză endocrină propriu-zisă se identifică într-un procent mic de cazuri. Este adevărat că hipotiroidia modifică metabolismul lipidic, glucidic și energetic, dar aproape niciodată nu justifică mai mult de câteva kilograme, și de cele mai multe ori acestea sunt apă. Mecanismul cel mai des implicat este insulinorezistența, dar și aceasta are multe explicații: sedentarismul, mesele dezorganizate, stresul cronic, lipsa somnului, suprapuse peste un teren genetic. A pune automat kilogramele în plus pe seama unei „dereglări hormonale” este contraproductiv, pentru că amână schimbările de care organismul are, de fapt, nevoie. Câteva analize de bază, făcute la momentul potrivit, exclud de obicei o cauză endocrină, și atunci putem începe munca reală, împreună.

- Cortizolul a devenit aproape o obsesie în social media, unde se vorbește despre „fața de cortizol”, „burta de cortizol” și suplimente care ar reduce hormonul stresului. Ce este susținut științific și ce reprezintă marketing construit pe anxietatea oamenilor?

Este foarte mult marketing. Informația științifică circulă repede, dar la fel de ușor se răspândesc cele false sau manipulate, care se hrănesc din frici, nesiguranță și stimă de sine scăzută. Din dorința de a rezolva cât mai simplu o problemă complexă, oamenii apelează la soluții-minune. Să revenim la cortizol: excesul patologic al hormonului, fie endogen (o secreție crescută a glandelor suprarenale), fie exogen (secundar tratamentelor antiinflamatoare din reumatologie, dermatologie sau bolile autoimune), are un tablou specific, cu redistribuirea țesutului gras la față, gât și abdomen, membre subțiri, păr în exces și vergeturi violacee. Dar efectele nu se opresc la aspectul fizic: diabet secundar, hipertensiune, oase fragile și fracturi, imunitate scăzută cu infecții, risc trombotic. Stresul de zi cu zi obosește, dar nu produce sindrom Cushing. Tratamentul nu este deloc simplu și nu implică suplimente alimentare. În același timp, vreau să subliniez că acest hormon nu este dușmanul nostru: cortizolul este esențial supraviețuirii, ne dă energie, imprimă ritmul zilei și ne trezește în fiecare dimineață. Crește firesc ori de câte ori avem de făcut față unei infecții, unui traumatism sau unui stres acut.

- Insulinorezistența este tot mai des invocată în discuțiile despre sănătatea metabolică. Cum se stabilește relevanța ei clinică, ce investigații sunt realmente utile și de ce nu ar trebui transformat fiecare rezultat de laborator într-un diagnostic?

Insulinorezistența este tot mai des invocată, și cred că trebuie să o privim cu calm. Este un mecanism fiziopatologic, nu o boală în sine: uneori este chiar fiziologică (la pubertate, în sarcină), alteori patologică, stând la baza sindromului metabolic, a diabetului zaharat de tip 2, a PMOS și a obezității. Poate fi și secundară unor boli endocrine, precum hipotiroidismul, hipercorticismul sau acromegalia. În practică, o estimăm printr-o formulă (HOMA-IR), dar relevanța ei clinică este limitată: dozarea insulinei variază mult și nu este standardizată, iar o singură cifră nu face dintr-un om un bolnav. Evaluarea reală a riscului metabolic înseamnă circumferința abdominală, tensiunea arterială, profilul lipidic și cel glicemic. Nu tratăm o formulă, tratăm omul: prin prevenție și intervenții dovedite, adică stil de viață, alimentație și compoziție corporală.

- Industria longevității promite să ne măsoare și să ne optimizeze aproape fiecare hormon. Din perspectiva unui endocrinolog, cât de mult putem influența biologic procesul de îmbătrânire și unde începe teritoriul promisiunilor comerciale fără dovezi solide?

Este firesc să ne dorim nu doar să trăim mai mult, ci să trăim bine, cu energie, luciditate și autonomie. Cercetarea explorează intens senescența celulară, inflamația cronică de grad scăzut, sănătatea mitocondrială și moleculele metabolice noi, iar terapiile validate vor veni. Astăzi, însă, ce putem influența cu dovezi solide este mai puțin spectaculos și mai eficient: echilibrul metabolic, masa musculară și densitatea osoasă, somnul, gestionarea stresului și tratarea deficitelor hormonale reale (menopauză simptomatică, hipotiroidism, hipogonadism dovedit). Teritoriul promisiunilor comerciale începe acolo unde se sare peste etapa dovezilor și ni se spune că orice scădere hormonală legată de vârstă este o „defecțiune” de corectat agresiv. Unele axe endocrine își reduc firesc activitatea, ca adaptare. Adevărata medicină a longevității înseamnă să folosim cu înțelepciune ce a validat deja știința și să rămânem deschiși la ce vor confirma studiile.

- Există o vârstă la care sănătatea hormonală începe să se modifice semnificativ, chiar dacă omul nu percepe încă aceste schimbări? Ce ar trebui să facă diferit, din punctul de vedere al prevenției, o persoană de 35 de ani față de una de 55?

Nu există un întrerupător biologic: schimbările încep discret, în jurul a 35–40 de ani. La femei scade treptat rezerva ovariană, la bărbați testosteronul scade lent, în medie cu aproximativ 1% pe an, iar compoziția corporală se schimbă: mai puțin mușchi, mai multă grăsime abdominală, o sensibilitate la insulină mai vulnerabilă la sedentarism. De obicei organismul compensează ani la rând, fără simptome. La 35 de ani, ideea este construcția: capital de masă musculară și de os, obiceiuri solide de somn și de gestionare a stresului și un bilanț de bază (glicemie, profil lipidic, tensiune și, dacă există istoric familial sau planuri de sarcină, evaluarea tiroidei). La 55 de ani, ideea este protecția: control cardiovascular și metabolic atent, evaluarea osului (DXA, în funcție de factorii de risc), exerciții de forță împotriva sarcopeniei și o discuție personalizată cu medicul despre opțiunile terapeutice care pot susține calitatea vieții.

- Osteoporoza este adesea descoperită după prima fractură, când boala a produs deja consecințe importante. De ce continuă să fie subdiagnosticată și ce ar trebui să știe femeile, dar și bărbații, despre protejarea sănătății osoase înainte de apariția problemelor?

Osteoporoza nu doare și nu strigă: este o scădere treptată și tăcută a densității și calității osului, iar prima ei manifestare vizibilă este adesea fractura, nu orice fractură, ci cea apărută la un traumatism minim sau fără traumatism. De aceea screeningul trebuie țintit pe cei cu risc: menopauză precoce, hipogonadism sau deficit de testosteron la bărbați, hiperprolactinemie netratată, tratamente prelungite cu cortizon, boli inflamatorii cronice sau de malabsorbție, fumat, alcool. Avem calculatoare de risc de fractură adaptate țării noastre și măsurători DXA, iar protecția începe cu mișcare de forță, proteine, calciu și vitamina D adecvate și renunțarea la fumat sau, când e nevoie, cu tratament specific. Ce rămâne după o fractură nu este doar durerea: pierderea independenței, tasări vertebrale cu probleme de respirație sau digestie, frica de o nouă fractură, izolare și depresie, risc crescut de deces. Merită să prevenim, la femei și la bărbați.

- Vitamina D a devenit unul dintre cele mai consumate suplimente, uneori în doze mari și fără recomandare medicală. Ce știm cu certitudine despre beneficiile ei, în ce situații se justifică testarea și suplimentarea și care sunt riscurile excesului?

Vitamina D este, de fapt, un hormon: este sintetizată, activată și acționează după regulile sistemului endocrin. Beneficiile certe sunt pentru sănătatea musculo-scheletică: carența duce la rahitism la copil, osteomalacie la adult și contribuie la osteoporoză. Rolul ei în imunitate, inflamație, diabet sau sănătatea cardiovasculară este intens studiat, dar la persoanele fără deficit, studiile mari nu au arătat o prevenție clară a cancerului sau a bolilor cardiovasculare. Nu se recomandă testarea în masă la oamenii sănătoși, ci la cei cu risc, la care suplimentarea aduce beneficii clare. Excesul, pe de altă parte, nu este inofensiv: limita superioară considerată sigură pentru adulți este de circa 4.000 UI/zi, iar dozele mult mai mari, luate prelungit și fără monitorizare, pot da hipercalcemie, cu greață, sete, poliurie, confuzie și, în timp, litiază renală, hipertensiune sau tulburări de ritm. Chiar și pentru os, unele studii cu doze foarte mari sugerează un efect advers. În endocrinologie, echilibrul este cheia.

- Terapia hormonală este prezentată uneori drept cheia unei vieți mai lungi și mai tinere. Ce intervenții hormonale au indicații medicale bine stabilite și care dintre promisiunile medicinei anti-aging ar trebui privite cu scepticism?

În endocrinologia bazată pe dovezi, terapia hormonală înlocuiește un deficit real, demonstrat clinic și de laborator, sau echilibrează o disfuncție documentată. Au indicații clare terapia hormonală a menopauzei la femeile simptomatice fără contraindicații, substituția în hipotiroidism, testosteronul la bărbații cu hipogonadism confirmat și tratamentele din insuficiența suprarenală sau hipofizară. Ele ameliorează simptomele și, în funcție de situație, protejează osul. Efectele asupra inimii depind de momentul inițierii și nu justifică folosirea hormonilor ca „scut” cardiovascular. Cu scepticism trebuie privite protocoalele standardizate și curele de „reîntinerire” la oameni sănătoși, fără un deficit real: nu există dovezi că prelungesc viața, iar intervenția într-un sistem atât de fin reglat poate aduce dezechilibre și riscuri inutile. Dorința de vitalitate este firească; hormonii nu sunt un produs de wellness.

- Din experiența dumneavoastră, care sunt cele mai importante obstacole în diagnosticarea precoce a bolilor endocrine în România: lipsa educației medicale, accesul dificil la specialiști, costurile investigațiilor sau fragmentarea traseului pacientului?

Toate contribuie, dar cel mai mult cântăresc lipsa educației medicale și fragmentarea traseului pacientului. Mulți oameni ajung târziu la medic pentru că normalizează ani la rând simptome subtile (oboseală, tulburări de ciclu, modificări de greutate) sau pornesc pe cont propriu într-un periplu costisitor de analize și ecografii fără indicație și ajung la specialist confuzi sau anxioși. Apoi, drumul pacientului se rupe între medicul de familie și mai multe specialități, fără comunicare fluentă și fără programe naționale coerente de prevenție. Medicina privată acoperă tot mai bine acest gol, cu acces rapid la investigații și echipe integrate, dar accesul rămâne inegal: nu toți își permit un asemenea drum, iar asta este o provocare pentru întregul sistem.

- Un pacient poate cheltui sume considerabile pe suplimente, teste hormonale și recomandări primite online, dar poate amâna o consultație de specialitate. Cum explicați această inversare a priorităților și ce costuri medicale și financiare poate produce?

Cred că vorbim, în primul rând, despre încredere. Oamenii au din ce în ce mai puțină încredere în specialiști în general, nu doar în medici, iar informația online, abundentă, dar adesea scoasă din context, îi lasă dezorientați. Mai este și teama: când diagnosticul vine de la medic, devine real, iar amânarea e o formă de protecție. Prețul inversării priorităților este concret: bani cheltuiți pe suplimente și panouri hormonale fără rost, ani pierduți și un diagnostic pus mai târziu, când tratamentul e mai greu și mai scump. Avem și noi, medicii, partea noastră de responsabilitate: consultații grăbite, limbaj prea tehnic. Încrederea se reconstruiește cu timp și cu explicații clare.

În cazurile complexe, echipele multidisciplinare sunt esențiale. Nu avem întotdeauna toți specialiștii în același loc, un mare minus al medicinei românești, dar am avut șansa unor colegi deschiși, cu care am depășit aceste bariere prin comunicare reală. Tumorile hipofizare sau neuroendocrine pot debuta discret sau cu manifestări aparent fără legătură cu endocrinologia, din sfera reumatologică, digestivă sau inflamatorie. Ele m-au învățat să nu minimalizez niciodată un simptom atipic care nu își găsește o explicație simplă. Trebuie să cunoaștem foarte bine statisticile și frecvența bolilor, dar și să avem curajul să privim „out of the box”, dincolo de algoritmi, atunci când tabloul clinic ne duce la limita diagnosticului uzual. E ca un puzzle: dacă asculți cu adevărat pacientul și ai răbdare, piesele ajung să se lege.

- Există un pacient sau un caz, despre care puteți vorbi fără a dezvălui identitatea persoanei, care v-a schimbat felul de a înțelege medicina? Nu neapărat cel mai dificil diagnostic, ci întâlnirea care v-a făcut să priviți altfel responsabilitatea medicului.

Mă gândesc la o tânără cu un carcinom tiroidian papilar: un diagnostic clasic, cu prognostic foarte bun și protocol clar de tratament. Medical, un caz simplu. Pentru ea, însă, a fost greu de procesat. Era foarte tânără, iar boala ei nu se vedea și nu o durea, așa că în jurul ei, inclusiv în familie, mulți nu înțelegeau de ce ar trebui să urmeze un tratament atât de solicitant. Avea nevoie, înainte de orice, de cineva alături la fiecare pas, care să-i explice cu răbdare fiecare etapă și să-i amintească, ori de câte ori era nevoie, de ce merită. A trecut prin două intervenții chirurgicale, dintre care una cu o recuperare grea, apoi prin terapia cu iod radioactiv. Astăzi este vindecată și mămică a unui copil perfect sănătos. Dincolo de protocol, a avut nevoie de umanitate, înțelegere și timp. Astfel de întâlniri îți schimbă perspectiva asupra felului în care practici medicina și asupra sistemului: arată cât de multă nevoie este de timp real acordat pacientului și de echipe în care endocrinologul, chirurgul, medicul de medicină nucleară și psihologul lucrează împreună pentru pacient, nu pentru boală.

- Dincolo de diagnostice, analize și protocoale medicale, cine este Cristina Daniela Ene? Ce experiențe, întâlniri sau convingeri v-au modelat nu doar parcursul profesional, ci și felul în care priviți oamenii, suferința și responsabilitatea de a fi medic?

Sunt un om sensibil la suferința semenilor, dar puternic atunci când este nevoie, și de multe ori m-am surprins chiar și pe mine. Cred în responsabilitate, în perseverența de a face lucrurile bine, în răbdare și în respectul autentic față de fiecare om. Când las halatul deoparte, sunt pasionată de fotografie, de locurile cu istorie și de arhitectură: îmi place să mă opresc o clipă și să privesc cu atenție un zid vechi, o lumină care cade într-un anumit fel, o clădire care a văzut generații. Poate de aceea mă regăsesc și în medicină, pentru că ambele mă învață să observ detaliile pe care ceilalți le trec cu vederea. Parcursul meu este plin de întâlniri: pacienți de la care am înțeles ce înseamnă suferința, disperarea, dar și demnitatea, oameni care mi-au arătat că nu ai nevoie de doctorate ca să ai un bun-simț profund al vieții; profesori și îndrumători de la care am învățat să transmit informația firesc, fără cuvinte pompoase, cu un strop de căldură în glas; și colegi pe care îi admir. Este suficient să privim cu atenție în jur.

- Medicina este o profesie care te pune în contact cu fragilitatea umană aproape în fiecare zi. Ce a schimbat această apropiere de suferința celorlalți în felul în care vă trăiți propria viață? Sunteți astăzi un om diferit de cel care a ales medicina?

Clar, sunt un om diferit. Am ales medicina prima dată la 13–14 ani, fascinată să înțeleg biologia umană și știința din spatele vieții. A doua oară, la 18–19 ani, când începeam să întrevăd profesia, mă vedeam făcând asta și nu mă speria ideea de a învăța mereu ceva nou. Pe atunci nu se vorbea despre consiliere în carieră, iar internship-ul nici nu exista, așa că mă consider norocoasă că mi-am ascultat intuiția. Apoi, în facultate, am ales-o din nou, în fiecare zi: totul a devenit palpabil și mi-am dat seama câtă putere are medicul asupra vieții, cât bine poate face și cu câtă ușurință poate greși. Contactul zilnic cu fragilitatea te învață să nu iei sănătatea și lucrurile mărunte ca fiind garantate și să fii mai prezent și mai recunoscător. Nu poți trece prin asta fără să te transformi.

- Există medici care impresionează prin ceea ce știu și medici care rămân în memoria pacienților prin felul în care îi fac să se simtă. Dumneavoastră cum v-ați dori să fiți ținută minte de oamenii care v-au trecut pragul cabinetului?

Mi-ar plăcea să fiu ținută minte pentru amândouă: pentru ce știu și pentru felul în care i-am făcut pe oameni să se simtă. Încerc să acord fiecărui pacient atenția cuvenită și să-l ascult cu adevărat, pentru că o vorbă bună și o încurajare fac drumul către vindecare mai ușor. Pe de altă parte, mă străduiesc să fiu la curent cu noutățile științifice: particip aproape cu religiozitate la congresele internaționale și lucrez în studii clinice. Cred într-o dezvoltare continuă a mea ca medic, pentru că empatia fără rigoare științifică nu este suficientă, iar știința fără umanitate nu ajunge la sufletul pacientului.

- Privind în urmă, la toate alegerile și renunțările pe care le presupune o carieră în medicină, ce considerați că v-a oferit această profesie și ce v-a luat? Există ceva ce ați fi făcut diferit dacă ați fi știut, la început, tot ceea ce știți astăzi?

M-a învățat să văd dincolo de cifre și statistici, spre omul din spatele lor. În endocrinologie, bucuria vine de la pacientul care revine la control fără teamă, cu zâmbetul pe buze, de la copilul care te imbrățișează ca pe cineva din familie. Prețul există și el: nopți pierdute, oboseală și clipe care nu se mai întorc, momente de lângă cei dragi pe care, fără să vreau, le-am dăruit altora. Sunt sărbători trăite pe jumătate, întâlniri amânate, ore pe care nimeni nu mi le mai poate da înapoi. Timpul este singurul dar pe care nu-l poți oferi de două ori, iar eu l-am oferit, de multe ori, celor care aveau nevoie de mine. Și totuși, recompensa depășește cu mult sacrificiile. Nu aș schimba nimic, nicio alegere, niciun drum, pentru că m-au adus în locul în care sunt astăzi și pentru că, pe drum, am întâlnit OAMENII: pacienți, mentori, colegi, prieteni.

Articole înrudite

Cele mai citite

  1. 1Mama lui Marian Oprișan, pensionara cu venituri de 4 milioane de euro. Cum au ajuns banii, mașinile și proprietățile familiei pe numele acesteia
  2. 2Cinci zile de PSD i-au fost suficiente Cosminei Cerva pentru a ajunge în conducerea Senatului. Partidul lui Grindeanu și Ciolacu are talent la promovări rapide!
  3. 3Internetul se oprește, băncile se blochează? Adevărul din spatele „apocalipsei digitale” anunțate pentru 17 noiembrie
  4. 4Primele două dobânzi la depozite în lei, 7% și 6,75%, sunt la sucursale străine. Cine îți garantează banii?
  5. 5Primul tunel săpat pe o autostradă din România se deschide pe 3 decembrie. Cu cine îl va păzi CNAIR

Newsletter zilnic money.ro

Știrile care contează și piețele, în fiecare dimineață, în 2 minute.

Urmărește pe DiscoverUrmărește pe Google NewsAdaugă ca sursă preferată