Se întâmplă tot mai des, în ultima perioadă de timp, ca micile firme din mediul privat să crediteze statul. Și nu e vorba de credite pe termen scurt, ci de ordinul lunilor sau chiar al anilor. Domeniul sănătății este recunoscut pentru astfel de situații, iar producătorii și furnizorii care au „nenorocul“ să lucreze în branșă le simt pe propria piele.
Val după val. Novei Medical, producător autohton de dispozitive medicale pentru determinarea analizelor și recoltarea probelor de laborator (cutii Petri, urocultoare și coprocultoare, cutii de înțepătoare sau de incinerare), are ca segment de clienți spitale românești de stat și clinici private. Când a intrat pe piață, la sfârșitul lui 2007, clienții de la stat erau cei mai mari consumatori, însă după 2010 ponderea lor s‑a schimbat. „Neavând un buget foarte bine stabilit și pe care să‑l și respecte, marea noastră problemă este că trebuie să‑i credităm“, declară Oana Simon, directorul general al companiei. Cum s‑a ajuns aici? Tu, ca producător, câștigi o licitație (pentru că spitalele de stat sunt obligate să organizeze licitații ca să‑și aleagă furnizorii), semnezi un contract în care stipulezi niște termeni de plată și te trezești că‑ți vine înapoi contractul cu alți termeni de plată. „S‑a ajuns să ni se trimită contract cu plata la 360 de zile“, mărturisește managerul. Dacă în 2010 sau 2011 managerul mai trecea cu vederea astfel de situații, adică mai credita unele spitale pentru produsele furnizate – „pentru că am văzut că există bunăvoință să se plătească“, explică Simon – anul trecut nu s‑a mai întâmplat. „Bine, n‑am acceptat niciodată un termen de 360 de zile pentru că este absurd, aș închide afacerea, nu poți să creditezi la infinit. Sumele sunt destul de mari, iar dacă ai câteva spitale care procedează la fel te‑ai blocat, pentru că tu trebuie să plătești materia primă, utilitățile, oamenii“, spune managerul companiei. Ca o primă soluție, au preferat să renunțe de bunăvoie la spitalele care făceau parte din categoria rău‑platnicilor.


Primul val de reducere a clienților s‑a suprapus cu un al doilea, venit de această dată direct de la minister. La 1 aprilie 2011, Ministerul Sănătății închidea printr‑o decizie a guvernului 67 de spitale în toată țara, pe motiv de ineficiență. Măsura însemna o economie de 175 milioane de lei la bugetul de stat, potrivit declarațiilor lui Cseke Attila, la acea vreme ministru de resort. Ministrul actual, Eugen Nicolăescu, recunoaște acum că „spitalele au fost închise numai din decizii politice, care n‑au legătură cu realitatea, n‑au legătură cu cetățenii, n‑au legătură cu sănătatea, n‑au legătură decât cu faptul că trebuiau să bifeze în relația cu FMI că au redus un număr de paturi, că au redus un număr de finanțări către aceste spitale“. Declarația a venit prea târziu; răul a fost deja făcut, iar efectul îl resimt micii producători care‑și dezvoltaseră afacerile în jurul acestor mari consumatori. „Faptul că s‑au închis acele spitale micuțe, care‑și făcuseră laboratoare și investiseră bani în aparatura pentru laboratoare, ne‑a afectat“, mărturisește Oana Simon. Dacă în 2010 Novei Medical se putea lăuda cu o cifră de afaceri de două milioane de euro, estimările pentru 2012 sunt undeva la 1,5 milioane de euro. „Mai puțin decât în 2010 tocmai din aceste motive“, explică managerul.


Mafia licitațiilor. În domeniul sanitar, spitalele publice sunt printre cele mai mari consumatoare de bani de la bugetul de stat. Mai rău e faptul că banii, atâția câți sunt, sunt foarte prost cheltuiți. Dar, ca peste tot, și aici există alternative, iar ele se numesc compromisuri. „Eu nu pot să fac compromisuri, pentru că, atunci când mi‑am deschis afacerea, a trebuit să respect niște norme. Ca să pot să vând produsele în România, a trebuit să obțin sute de autorizații, altfel nu se uita nimeni la mine. Și atunci eu nu pot să fac rabat la calitate; nu pot să zic că mai iau de aici ca să pun aici, să fac nu știu ce inginerii ca să micșorez prețurile“, spune Oana Simon. Există însă diverse firme care apar de nicăieri la licitațiile organizate de spitale și prezintă un produs în caietul de sarcini. Lumea licitează. În momentul în care a câștigat, firma respectivă ajunge la spital cu un produs care nu este nici pe departe cel pentru care s‑a licitat (nu corespunde din punctul de vedere al parametrilor). Ce se întâmplă apoi? Se face un act adițional. Dacă managerul spitalului este de acord cu el, acele produse intră în laborator. Dacă nu, se reia licitația. Punctul forte al producătorului de la Bacău este calitatea. „Noi folosim materia primă adusă din Austria, polipropilenă medicală, nu alimentară“, explică managerul de la Novei Medical. Cea alimentară (mai ieftină) nu ar trebui să se regăsească în mod normal în dispozitivele medicale, pentru că nu are aceeași puritate, lucru care influențează foarte tare rezultatele analizelor. Ne mai mirăm de ce există diagnostice greșite. Cu toate astea, polipropilena alimentară ajunge în laboratoarele medicale de stat, sub formă de dispozitive fabricate în China. „Cine‑și imaginează cumva că produsele din China sunt făcute din acest material? Nimeni.“ Asta nu înseamnă că pe piață nu se mai găsesc produse bune. Mai rar, dar se găsesc, însă nu sunt românești.


Cine pierde, cine câștigă. Auzim foarte des spunându‑se în jurul nostru că România nu produce nimic, că suntem un popor consumator. Cum să produci, și mai ales cum să o faci la un volum mare, dacă tocmai piața autohtonă îți refuză produsele, pe motiv că ele sunt scumpe? Calitative, dar scumpe, situație în care sunt preferate no‑name‑urile, cu orice risc. „Ar trebui să se știe clar care sunt criteriile care trebuie aplicate pentru toți când vând ceva. Există și aici o mafie, iar în acest domeniu este destul de mare“, declară Oana Simon. „În România este nevoie de o mână de fier, de un om care să spună: până aici! De aici lucrăm cum spun eu. Cu termene de plată, cu mai puțin furat, cu licitații corecte“, continuă ea. Cu toate acestea, insistă să fabrice produse românești și să rămână în piață chiar dacă i s‑a spus „mai fățiș, mai puțin fățiș“ că „va fi scoasă, pentru că nu e locul ei acolo“. „Nu poți să te lași impresionat de ceva sau de un blocaj sau de zece telefoane date noaptea când investești 3 milioane de euro (investiția inițială – n.r.)“, mărturisește ea. Hala de producție construită la Bacău (unde se află sediul companiei) se întinde pe o suprafață de 700 metri pătrați, iar numărul angajaților a ajuns la 25. În ciuda problemelor întâmpinate anul trecut, compania a investit 200.000 de euro în două matrițe noi, iar pentru anul acesta au planificat o altă investiție, într‑un utilaj de 350 de tone (importat tot din Austria), cu care vor să producă dispozitive utilizate la depistarea drogurilor. Așa încearcă să acopere golul produs de segmentul spitalelor de stat, care acoperă acum doar 20% din ponderea clienților. Marea masă a clienților companiei rămân clinicile private (80%), iar satisfacția lucrului bine făcut este și mai mare în momentul în care cererile de produse vin din partea unor clinici și laboratoare minuscule. „Dacă acum câțiva ani ne‑am fi dus peste tot, acum preferăm să ne caute ei, iar noi să le arătăm ce avem“, spune încrezătoare Oana Simon.


În același timp, în spitalele publice nu există medicamente, iar de multe ori nu se pot face analize de laborator pentru că „nu avem cu ce“. Dar „cu ce“ există. Mai degrabă nu avem „cu cine“. Și, în timp, nu va mai avea nici cine să crediteze spitalele de stat. La o adică, statul.