Ioan Vreme, director general Generali Fond de Pensii
Eu am luat bicicleta, iar el a inceput sa construiasca. Facea totul sub deviza “sa nu cada”. Baiatul meu mergea deja de mult timp cu bicicleta cand masinuta a fost gata. Au inceput sa “faca ture” impreuna. Doar ca bicicleta era mai rapida, iar masinuta amicului meu se misca mai greu. In cateva luni, copilul sofer s-a plans tatalui ca nu prea mai incape in vehiculul bricolat. Tatal a trebuit sa redimensioneze masinuta. Dupa un timp, baiatul i-a spus: “Tata, prietenii mei vor sa mearga in excursie cu bicicletele. Pot merge si eu?”.
Prietenul meu i-a raspuns: “Nu poti. Ei merg pe sosea, pe poteci si prin padure. Te poti accidenta”. “Nu mai vreau masinuta”, i-a spus micutul. Nu poti fi pieton o viata intreaga, trebuie sa stii sa folosesti si autobuzul, in ciuda accidentelor potentiale. Nu poti refuza copilului dreptul de a invata sa isi mentina echilibrul, pentru a ajunge acolo unde doreste. Poti incerca sa-l protejezi, dar o cutie stramta nu ii va folosi deloc. Exista momente in care copilul e pregatit, tatal are bani, drumurile sunt bune si regulile sunt cunoscute. Atunci inveti rapid sa mergi pe bicicleta sau sa faci economii. Poti si esti pregatit sa faci fata potecilor mai abrupte si sa ajungi la drum neted, mai experimentat si cu contul de economii mai plin. Ezitarile de invatacel nu sunt motive de renuntare si nici de panica. Acum zece ani, frica de a nu pierde banii producea cozi la ATM-uri in ziua platii salariilor. Acum, aceiasi oameni platesc uzual cu cardul cumparaturile. Frica de cadere mi se pare absurda atunci cand vezi copilul mergand pe teren accidentat. Peste cativa ani, il vom admira ca merge repede si vom dori sa evolueze la fel de eficient, zambind la gandul ca am vrut sa il inghesuim intr-o cutie mica. Sper.
