Cand se cauta un conducator pentru o companie, primul lucru la care se uita toata lumea e profilul de lider al celor vizati si abia apoi se intereseaza si de cunostintele lor. Asta reiese destul de clar si din una dintre definitiile mele preferate pentru leadership, care spune ca liderul e “cineva care poate conduce cu succes, si ii poate face pe altii sa-l urmeze, un business (sau alta activitate) in care nu are nicio competenta tehnica”. Cu cat organizatia e mai mare, cu atat conducatorul poate avea consilieri mai multi si mai buni, incat sa nu mai fie nevoie sa isi imparta timpul intre problemele mari si detaliile tehnice ale activitatii. In Romania, focusul pe profilul de personalitate e inca si mai apasat atunci cand se cauta un manager, pentru ca, spre deosebire de omologul lui din tarile asezate, acesta are si mai putin timp sa se ocupe de problemele “clasice” ale firmei. Managerul roman trebuie, inainte de orice, sa se lupte - la propriu! - cu un sistem sucit si corupt, cu parteneri care nu respecta nicio regula, cu comportamente ilogice ale celor din jur, cu o concurenta distorsionata, cu angajati imprevizibili etc. etc. De aceea, de aproape 20 de ani de cand recrutez manageri pentru companiile mari din Romania, intotdeauna mi s-au cerut oameni puternici, charismatici si, abia in al doilea rand, daca e posibil, si buni specialisti in domeniul respectiv de activitate.
La fel, nici oamenii nostri politici nu mai ajung sa se ocupe cu problemele “clasice” ale administrarii unei comunitati, asa ca si ei trebuie sa fie, mai intai de toate, niste “luptatori” charismatici si puternici. Cu atat mai mult cu cat alegatorii, mai ales cei nu-foarte-inteligenti, pun stampila pe cei cunoscuti si puternici, cu personalitate accentuata, indiferent daca sunt cinstiti sau nu, civilizati sau nu, competenti sau nu. Evident, cei multi, si in special cei nu-foarte-inteligenti, nu trec in “evaluarile” lor mai departe de semnalele exterioare distinctive ale puterii: siguranta de sine, dezinvoltura, spontaneitatea, limbajul liber. Se poate ajunge la astfel de “markeri” sociali din mai multe directii, toate deopotriva pretuite, admirate si chiar invidiate de catre alegatori: printr-o personalitate puternica (Basescu, Iliescu, Nastase), prin curaj si nonconformism (Vadim, Vanghelie), prin bani, putere economica (Becali, baroni locali), prin abilitatea de a sti sa profiti de situatie si sa te folosesti de ceillti (Oprescu). Si invers, cei perceputi ca fiind mai bicisnici, au sanse mai mici in carierele publice, fie ele de afaceri sau politice. De aceea multi au putut sa prevada ca Emil Constantinescu, Ciorbea sau Boc vor esua lamentabil, chiar din momentul in care au fost numiti (despre Boc am si scris un articol “anticipativ”, in urma cu vreo 2 ani).
Instinctiv, din reflex de “head-hunter”, am devenit atent in momentul in care a aparut polemica Johannis vs Croitoru. La prima vedere, ambii par sa fie alesi in asa fel incat sa nu iasa prea mult in evidenta, ca sa poata fi controlati din spate, de catre altii. Cand Basescu incerca sa ne convinga ca avem neaparat nevoie de un economist care sa conduca Guvernul cred ca stia bine ce spune: el are nevoie de un economist, care sa stea tot timpul cu capul in cifre si in indicatori economici si sa nu aiba timp sa-si bage nasul pe unde nu trebuie. Ori cand “ceilalti” ne asigurau ca “gospodarul” Johannis va lua, nemteste, fiecare problema a tarii, o va analiza si apoi le va rezolva pe toate, una cate una, se gandeau, cu siguranta, la acelasi lucru. Ar fi bine sa putem fi condusi de catre specialisti si tehnocrati, numai ca in Romania anului 2009 un prim-ministru nu poate avea timp si resurse sa se ocupe personal, in detaliu si in profunzime, de probleme economice si administrative. Sarcina lui principala trebuie sa fie lupta politica, si nu folosesc aici sensul figurat al termenului: trebuie sa stie din ce directie vin pericolele cele mai mari, sa le poata evalua, sa stabileasca niste prioritati, sa stie cine sunt “baietii buni” si “cei rai”, ce atuuri si slabiciuni are fiecare dintre ei, sa se lupte pe viata si pe moarte cu cine trebuie si cu armele cele mai eficiente, sa stie ce consilieri sa-si aleaga, pe cine sa creada si pe cine nu, sa poata face populatia sa accepte ceea ce e in interesul ei, chiar daca impotriva vointei ei. Daca reuseste sa faca asta, atunci e absolut suficient, echipa poate sa faca restul; si invers, daca nu e pregatit pentru o lupta teribila si murdara, poate avea cei mai buni specialisti in jurul lui, ca tot il “mananca” baietii cei rai.
Or, niciunul dintre cei doi, Croitoru si Johannis, nu pare sa aiba un astfel de profil de conducator, si fiecare aparitie publica a lor imi reconfirma acest lucru. In lupta pentru imagine (adica pentru acceptarea publica), Croitoru si cei care il sfatuiesc au ales sa joace pe cartea perdanta - in situatia actuala - a competentei profesionale. Pana acum a ratat toate sansele sa arate ca e un om foarte puternic. Nefiind o persoana publica, pana de curand, si neavand nici vreun alt atu cu priza la public, singurul instrument care i-a ramas e discursul public. Primul astfel de discurs, cel de la investitura, a fost crucial. Stia bine ca toata tara il va asculta: si populatia, si sustinatorii, si dusmanii. Discursul acela trebuia sa fie iesit din comun, sa surprinda, sa socheze, sa-i prinda pe picior gresit pe adversari, sa fie dramatic, patetic sau in orice alt fel, numai asa cum i l-au facut consilierii lui nu. Si, mai ales, sa nu fie rostit cu o voce monotona, inceata, cu o mina grava si speriata, asa cum a l-am vazut cu totii. In aparitiile publice si in conferintele de presa urmatoare a fost si mai lipsit de imaginatie si de vlaga, si, chiar daca si-ar schimba acum consultantii de imagine, nu cred ca va mai putea recupera ceva. Cred ca toate miscarile si spusele lui sunt de acum previzibile pentru toata lumea, mai ales pentru adversari.
