În mitologia greacă, Ifigenia a fost sacrificată pentru ca flota greaca să aibă vânt din pupa pentru a ajunge la Troia. Conform mitologiei europene recente, Grecia trebuie să aibă soarta Ifigeniei pentru ca euro să poată rămâne pe linia de plutire. Oricum, sacrificiul nu va putea face minuni în cazul euro. Din moment ce Grecia nu poate accesa pieţele finnaciare, iar apetitul grecilor pentru ieşirea din zona euro, un “grexit” trebuie să fie decis de Bruxelles şi Berlin. Se poate justifica salvarea eurozonei prin exitul Greciei, se întreabă George Pagoulatos, profesor de economie la Universitatea din Atena, într-un editorial publicat în Financial Times.
Grecia mai are nevoie de timp pentru a-şi îndeplini angajamentele
Un argument uzual în favoarea unei ieşiri forţate este că Grecia a eşuat în încercările sale de a-şi reduce deficitul bugetar. Într-adevăr, deficitul s-a păstrat la cote înalte şi reforma sectorului public întâmpină o rezistenţă îndârjită. Însă dacă sunt analizate rezultatele de până acum, imaginea este complet diferită. De exemplu, Grecia şi-a redus deficitul bugetar cu 8,2% în doi ani, 2010 şi 2011.
Cei mai pesimişti analişti se uită la deficitul comercial al Greciei şi prezic că niciodată nu va fi refăcută competitivitatea economică. Şi totuşi, cele mai dureroase tăieri din istoria recentă (inclusiv reducerea cu 22% a salariului minim) au fost trecute de guvernul Papademos prin Parlament, cu o majoritate de două treimi. Noi reduceri de 11,5 miliarde de euro sunt în curs de implementare, chiar dacă procesul durează mai mult decât se anticipa iniţial.
Ajustările bugetare ale Greciei nu justifică imaginea de eşec total a ţării. Oricum, cel de-al cincilea an de recesiune este un semnal că status quo-ul nu este o opţiune. PIB-ul a scăzut cu 7% în 2011 şi este preconizat ca şi-n acest an să se înregistreze o reducere identică. Rata şomajului a trecut de 23%. Grecia se află în depresie economică.
Investitorii străini ocolesc Grecia
Dar dintre toate problemele Greciei, inclusiv austeritatea, pericolul ieşirii din eurozonă este cel mai periculos. Chiar şi cele mai sănătoase, eficiente companii elene au furnizori care solicită plata cash pentru importuri. Clienţii străini ocolesc firmele greceşti din cauza pericolului dispariţiei euro spunând “suntem încântaţi să facem afaceri, dar nu ştim cât timp ne mai puteţi fi parteneri.”
Aceeaşi atitudine se manifestă faţă de programul de privatizare al companiilor de stat. Există într-adevăr piedici politice şi birocratice. Dar investitorii sunt reţinuţi în mare parte din cauză că le este frică de revenirea la drahmă. Este practic un cerc vicios generat de teama de riscurile valutare.
Ieşirea unei ţări din zona euro va declanşa o reacţie în lanţ
Mai este şi un alt argument pentru care unii oficiali din Bruxelles cer excluderea Greciei din zona euro: datoria publică nu este sustenabilă. Dar cea mai mare parte a datoriei nu este deţinută de persoane fizice ci de sectorul public. Abandonarea euro ar face cea mai mare parte a acestei datorii să nu mai poată fi returnată. Forţarea default-ului grecesc va genera pierderi masive de capital în alte state şi va otrăvi relaţiile bilaterale pentru mulţi ani.
Soluţia nu este trecerea la drahmă, ci reluarea creşterii economice. O extindere cu doi a ajustărilor fiscale, aşa cum solicită guvernul elen, va atenua impactul măsurilor de austeritate. Revenirea pe plus a economiei comportă două aspecte: accelerarea reformelor structurale şi stimularea investiţiilor străine. Instrumente ale UE, precum fonduri structurale şi mai multe credite de la Banca Europeană de Investiţii şi Fondul European de Investiţii ar ajuta foarte mult revenirea Greciei.
Concluzia profesorului grec este că exitul Greciei ar declanşa o reacţie în lanţ, care ar putea conduce la destrămarea zonei euzro şi în final dispariţia monedei unice. Sacrificiul Ifigeniei, în varianta modernă ar conduce la un război troian care s-ar putea întinde pe parcursul câtorva decenii, cu rezultate catastrofale la nivelul bătrânului continent.
Trei antecedente istorice catastrofale
Şi alţi analişti consideră că ieşirea Greciei va conduce la spargerea zonei euro şi mai departe la un cataclism care va afecta toate statele europene. Andreas Auslund de la Institutul Peterson pentru Economie Internaţională are o viziune dintre cele mai pesimiste, bazându-se pe exemple istorice din ultimul secol.
El dă drept exemplu trei cazuri în care grupuri de state au renunţat la utilizarea unei monede comune: dizolvarea Imperiului Hasburgic, în 1918, dispariţia URSS în 1991 şi spargerea Iugoslaviei. Toate trei s-au soldat cu dezastre majore, urmate de hiperinflaţie. Din fostul Imperiu Hasburgic, Austria şi Ungaria s-au confruntat cu hiperinflaţie. În Iugoslavia creşterea galopantă a preţurilor a avut loc în două etape. Dintre statele fost sovietice, 10 din 15 au avut hiperinflaţie după ce şi-au recâştigat independenţa.
Revenirea după hiperinflaţie poate dura decenii
Toate aceste dezintegrări au fost urmate de căderi masive ale economiilor, cu toate că datele oficiale din acele perioade sunt aproximative din cauza haosului. Oficial, producţia a scăzut în fosta Uniune Sovietică cu 52% şi în Statele Baltice cu 42%. Conform datelor comunicate de Banca Mondială în 2010, 5 state fost-sovietice din 12 - Ucraina, Moldova, Georgia, Kîrgîstan şi Tadjikistan – nu au reuşit să revină la PIB-ul pe cap locuitor înregistrat în 1990, calculat la paritatea puterii de cumpărare. Similar, dintre cele 7 state succesoare ale fostei Iugoslavii, patru dintre ele, Serbia, Muntenegru, Kosovo şi Bosnia-Herţegovina nu au reuşit să refacă PIB-ul pe cap de locuitor de acum 20 de ani. Asemănător, Austria şi Ungaria nu şi-au revenit de pe urma episodului hiperinflaţionist de la începutul anilor 1920, decât de abia la mijlocul anilor 50 ai secolului trecut.
Deşi mulţi economişti consideră că nu se poate compara situaţia din Germania cu dispariţia URSS, similitudinile sunt mai mari decât par la prima vedere. Aslund aduce ca argument funcţionarea asemănătoare a sistemelor monetare. Cele trei uniuni monetare au avut un sistem centralizat de plăţi care a creat mari dezechilibre şi când a fost întrerupt a cauzat un exist haotic. În nicio situaţie nu s-a reuşit implementarea unui mecanism ordonat de trecere la monedele naţionale. Noile bănci naţionale au emis propriile monede, iar competiţia dintre ele a generat hiperinflaţie. Nu este greu de imaginat un scenariu asemănător după spargerea zonei euro.
Euro trebuie pastrat cu orice pret
Estimările privind evoluţiile post-euro variază foarte mult, dar în general sunt negative. Analistul Citgroup, Willem Buiter crede că dispariţia euro “va declanşa o depresiune globală care va dura ani, cu o scădere a PIB-ului mai mare de 10%”. Alţii prevăd pierderi şi mai mari, anticipate la 9% doar pentru primul an. Dar Aslund se întreabă dacă aceste estimări nu sunt totuşi prea optimiste. Din cauză că sistemul bancar centralizat al zonei euro nu are un mecanism care să permită ieşirea ordonată a statelor, o trecere la monedele naţionale va declanşa hiperinflaţie aşa cum s-a întâmplat după dispariţia hasburgilor, a Uniunii Sovietice sau a Iugoslaviei.
În realitate, spune el, chiar dacă o singură ţară renunţă la euro, fie că este una cu mari probleme, precum Grecia, sau una bogată ca Finlanda, acestea vor declanşa o reacţie în lanţ care va conduce cel mai probabil la dispariţia zonei euro.
În concluzie, Aslund concluzionează că “Uniunea Monetară şi Economică trebuie menţinute aproape cu orice preţ”. Rezolvarea problemelor structurale ale zonei euro nu este deloc uşoară. Dar este preferabilă în locul instalării unei hiperinflaţii. Toate posibilele urmări ale dipariţiei zonei euro ar trebui luate în calcul de către oficialii de la Bruxelles, când vorbesc despre excluderea Greciei, mai ales că efectele vor fi resimţite poate mai puternic în statele care nu utilizează euro, precum România.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
