Tribunalul Bucureşti a ridicat o problemă de drept care a primit rezolvări diferite în practica judiciară prin raportare la normele de drept aplicabile, susţinând faptul că în hotărârile instanţelor judecătoreşti se regăsesc opinii diferite cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale din art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie.
Alineatul (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie prevede că “valoarea reparaţiei se stabileşte folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condiţiile legii în care unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată”.
Tribunalul Bucureşti a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: „În ce măsură art. 14 din Legea nr. 132/2017 trebuie interpretat în sensul că, atunci când a fost reparat autovehiculul şi se depun facturi de reparaţii emise de unitatea service, valoarea despăgubirii trebuie să fie stabilită la valoarea rezultată din aceste facturi sau, dimpotrivă, şi într-o astfel de situaţie, instanţa trebuie şi poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil al pretenţiilor întemeiate pe aceste facturi, prin raportare la preţul mediu al pieţei?”
În 22 aprilie 2024, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ÎCCJ a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti, apreciind, astfel, că norma juridică indicată în sesizare este clară, previzibilă şi predictibilă.
