Pe 2 iulie 1997, banca centrală a Thailandei a fost nevoită să renunțe la ancorarea bahtului de dolarul american, lăsând moneda să floteze liber. În doar câteva ore, bahtul a pierdut aproape 20% din valoare, iar prăbușirea a marcat momentul de start al crizei financiare asiatice, care s-a extins rapid în Indonezia, Coreea de Sud, Malaysia și Filipine.
Cauzele fuseseră acumulate ani de zile: datorii externe uriașe în valută, un boom imobiliar alimentat de credite ieftine și cursuri de schimb menținute artificial fix. Când capitalul speculativ a început să iasă, rezervele valutare s-au epuizat, iar guvernele nu au mai putut susține monedele. FMI a intervenit cu pachete de salvare de peste 110 miliarde de dolari, condiționate de reforme dureroase.
Pentru investitorul de azi, lecția este dublă. În primul rând, dezechilibrele macroeconomice — deficite mari, datorii în valută, cursuri nesustenabile — se corectează adesea brusc și violent, nu treptat. În al doilea rând, contagiunea financiară nu respectă granițele: o problemă într-o piață emergentă mică poate declanșa retrageri masive din întreaga regiune.
Diversificarea geografică reală, atenția la nivelul îndatorării în valută și prudența față de piețele cu creșteri prea rapide rămân principii valabile. Crizele valutare din anii '90 au demonstrat că randamentele atractive din economiile emergente vin la pachet cu riscuri care se pot materializa peste noapte, iar cei care ignoră semnalele de avertizare plătesc scump.
