Astăzi în istorie, 13 august: Mexicul declanșează criza datoriilor

Pe 13 august 1982, ministrul mexican de finanțe Jesús Silva Herzog a urcat într-un avion spre Washington cu un mesaj pe care nimeni nu voia să-l audă: Mexicul nu mai avea bani să-și onoreze datoria externă de aproape 80 de miliarde de dolari. Plata scadentă pe 16 august era pur și simplu imposibilă. Weekendul care a urmat, rămas în istorie drept „the Mexican Weekend”, a marcat începutul celei mai mari crize a datoriilor din secolul XX.

Cum a împins Volcker Mexicul spre prăpastie

Ca să înțelegi ce s-a întâmplat, trebuie să te uiți la ce făcea Rezerva Federală. Paul Volcker, pentru a sugruma o inflație americană ajunsă la peste 13% în 1980, împinsese dobânda de referință spre 20% în 1981. Pentru Mexic, care se împrumutase masiv în dolari pe baza veniturilor din petrol, asta a fost o dublă lovitură. Costul datoriei a explodat, iar prețul petrolului, în loc să crească la infinit cum se pariase în anii '70, a început să scadă.

Băncile americane și europene turnaseră credite în toată America Latină ca și cum riscul de țară nu exista. Citibank, Bank of America și restul aveau expuneri care depășeau, la unele dintre ele, întregul capital propriu. Nimeni nu se gândea serios că o țară suverană poate da faliment. Se spunea chiar, cu un cinism care avea să coste scump, că „țările nu dispar”. Legal, corect. Financiar, irelevant.

Deceniul pierdut și nașterea condiționalității FMI

Efectul de domino a fost imediat. După Mexic au venit Brazilia, Argentina, apoi practic tot continentul. Datoria totală a Americii Latine ajunsese la circa 327 de miliarde de dolari. Anii '80 au devenit pentru regiune „deceniul pierdut” — economii înghețate, monede prăbușite, inflație galopantă și o generație întreagă de creștere ratată.

Din acest haos s-au născut instrumente care definesc și azi arhitectura financiară globală. FMI a impus programe de ajustare structurală în schimbul salvării. În 1989 au apărut obligațiunile Brady, mecanismul prin care datoriile toxice au fost restructurate și transformate în titluri tranzacționabile, garantate parțial cu bonuri de trezorerie americane. Practic, așa s-a inventat modul modern în care se restructurează datoria unei țări falimentare.

Datoria în valută nu iartă pe nimeni

Lecția e brutal de simplă și se repetă la fiecare ciclu: când te împrumuți în valută pe care nu o tipărești, riști să pierzi controlul asupra propriei economii. Turcia, Argentina și o serie de piețe emergente au retrăit aceeași capcană de mai multe ori de atunci.

Pentru cititorul român, paralela e la îndemână și dureroasă. În exact aceeași perioadă, la începutul anilor '80, Ceaușescu a ales soluția opusă — a plătit anticipat, cu orice preț, întreaga datorie externă de aproape 10 miliarde de dolari, storcând populația de alimente, căldură și medicamente. Mexicul a intrat în incapacitate de plată și a suferit un deceniu pierdut. România și-a plătit datoria integral și a suferit tot un deceniu pierdut, doar pe altă cale. Când dobânzile globale urcă brusc, datoria în dolari devine o cursă din care nu iese nimeni curat. Merită ținut minte azi, când BNR se uită cu atenție la fiecare mișcare a Fed și a BCE, iar deficitul nostru se finanțează tot mai mult pe piețe externe.