Duminică seara, 15 august 1971, Richard Nixon a întrerupt un serial popular de televiziune pentru a anunța americanilor că dolarul nu mai poate fi schimbat pe aur. Într-un discurs de aproximativ 18 minute, președintele SUA a suspendat "temporar" convertibilitatea, a impus o taxă de 10% pe importuri și a înghețat prețurile și salariile pentru 90 de zile. Decizia, luată în weekend la Camp David împreună cu un grup restrâns de consilieri, a demontat în câteva ore un sistem monetar construit după al Doilea Război Mondial. "Temporar" a devenit permanent.
Un sistem care scârțâia deja de ani buni
Bretton Woods, negociat în 1944, fixase dolarul la 35 de dolari uncia de aur, iar celelalte valute erau ancorate de dolar. Pe hârtie, arăta stabil. În realitate, până în 1971 SUA tipăriseră mult mai mulți dolari decât aveau aur în rezerve — războiul din Vietnam și programele sociale costau enorm. Rezervele de aur ale Trezoreriei scăzuseră de la peste 20.000 de tone la sub 9.000. Franța lui de Gaulle trimisese literalmente nave să-și încaseze aurul în schimbul dolarilor, iar alte bănci centrale se pregăteau să facă la fel.
Investitorii și guvernele străine știau că matematica nu mai închide. Ce nu știau era momentul exact al rupturii. Nixon a acționat prin surprindere, fără să consulte FMI sau partenerii europeni — o mișcare unilaterală care i-a lăsat pe toți cu ochii în soare luni dimineața, când piețele valutare din Europa s-au închis pur și simplu pentru câteva zile.
Nașterea lumii cu cursuri flotante
După o încercare eșuată de a repara sistemul prin acordul Smithsonian din decembrie 1971, totul s-a prăbușit definitiv până în 1973. Monedele au început să floteze liber, iar valoarea lor a devenit o chestiune de piață, nu de decret. Aurul a explodat de la 35 de dolari la peste 800 până la finalul deceniului. A urmat inflația galopantă a anilor '70, șocurile petroliere și dobânzile de peste 20% impuse mai târziu de Paul Volcker pentru a stinge focul.
