Pe 23 august 1971, băncile centrale europene și-au redeschis piețele valutare după o săptămână de închidere forțată, iar ceea ce au găsit era un sistem monetar mondial care nu mai avea ancoră. Cu opt zile înainte, pe 15 august 1971, președintele Richard Nixon anunțase la televiziune că Statele Unite suspendă convertibilitatea dolarului în aur, cursul fix de 35 de dolari uncia care ținuse lumea legată încă din 1944. Deschiderea din 23 august a fost primul test real al pieței. Nimeni nu mai știa cât valorează un dolar.
Sistemul Bretton Woods murise, doar că nimeni nu voia să o spună
Bretton Woods funcționa pe o promisiune simplă: dolarul era legat de aur, iar restul monedelor erau legate de dolar. Problema era că Statele Unite tipăriseră mult mai mulți dolari decât aveau aur în Fort Knox. Rezervele americane scăzuseră de la peste 20.000 de tone de aur după război la aproximativ 8.000 de tone în 1971. Franța lui de Gaulle ceruse ani la rând convertirea dolarilor în aur fizic, trimițând nave să încarce lingouri. Germania și Elveția priveau cu aceeași neîncredere.
Investitorii și guvernatorii băncilor centrale intuiau că ceva era rupt, dar puțini anticipau că Nixon va tăia nodul într-un weekend, fără să consulte aliații. Când marca germană a început să floteze liber în acele zile, s-a apreciat rapid față de dolar. Yenul japonez avea să urmeze. Sistemul cursurilor fixe, care părea o lege a naturii, se dovedea o convenție politică ce putea fi anulată printr-un discurs.
Cum a apărut lumea în care trăim și azi
De aici a pornit era cursurilor de schimb flotante, în care valoarea unei monede se stabilește zilnic pe piață, nu prin decret. Acordul Smithsonian din decembrie 1971 a încercat o cârpeală, o devalorizare controlată a dolarului, dar a cedat în 1973. De atunci trăim cu volatilitate valutară ca fapt normal. Piața valutară globală tranzacționează astăzi peste 7.500 de miliarde de dolari pe zi, o industrie întreagă care există fiindcă banii nu mai au ancoră fixă.
