Pe 15 august 1971, președintele Richard Nixon a anunțat la televiziune că Statele Unite suspendă convertibilitatea dolarului în aur. În zilele care au urmat, inclusiv pe 24 august 1971, piețele valutare din Europa au rămas într-un haos controlat, cu burse de schimb închise și guverne care încercau disperate să înțeleagă ce înseamnă sfârșitul sistemului Bretton Woods. Prețul aurului, fixat artificial la 35 de dolari uncia din 1944, urma să pornească într-o ascensiune care avea să dureze un deceniu.
Cum s-a spart cel mai stabil sistem monetar din istorie
Sistemul Bretton Woods funcționase din 1944 pe o logică simplă. Dolarul era ancorat la aur, iar celelalte monede erau ancorate la dolar. Totul mergea cât timp SUA aveau rezerve suficiente de aur pentru a acoperi dolarii aflați în circulație. Problema e că nu mai aveau. Cheltuielile pentru războiul din Vietnam și deficitele bugetare umflaseră masa monetară, iar Franța lui de Gaulle cerea de ani buni conversia dolarilor în aur fizic.
Investitorii din 1971 nu știau exact ce urmează, dar simțeau că ceva fundamental s-a rupt. Guvernele europene au ținut piețele valutare închise mai multe zile după anunțul Nixon. Când s-au redeschis, monedele au început să fluctueze liber pentru prima dată în aproape trei decenii. Marca germană s-a apreciat, lira italiană a slăbit, iar nimeni nu mai avea o ancoră clară. Aurul, eliberat de plafonul artificial, avea să ajungă la peste 800 de dolari uncia până în ianuarie 1980.
Nașterea lumii cu cursuri flotante
Decizia din august 1971 a inaugurat epoca în care trăim și astăzi. Cursurile de schimb flotante au devenit regula, nu excepția. Băncile centrale au căpătat o putere pe care nu o avuseseră niciodată, pentru că nu mai erau constrânse de rezervele de aur. Inflația a devenit brusc o problemă majoră a anilor 70, iar deceniul acela a rămas în memorie ca perioada stagflației, cu creștere zero și prețuri care urcau necontrolat.
