Pe 8 octombrie 2008, șase bănci centrale majore au făcut ceva ce nu se mai întâmplase niciodată: au redus dobânzile în același moment, într-o acțiune coordonată menită să oprească hemoragia de pe piețele financiare. Rezerva Federală americană, Banca Centrală Europeană, Banca Angliei și încă trei instituții au tăiat fiecare cu 0,5 puncte procentuale. Fed a adus rata de referință de la 2% la 1,5%. Era un semnal de panică, nu de calm.
Trei săptămâni după Lehman, totul se rupea
Lehman Brothers căzuse pe 15 septembrie, iar efectul de domino nu se oprise. Piața interbancară înghețase complet. Băncile refuzau să-și împrumute una alteia bani nici măcar pentru o noapte, pentru că nimeni nu mai știa cine e solvabil și cine nu. Indicele Dow Jones pierduse sute de puncte zi după zi, iar în acea săptămână avea să scadă cu aproape 18%, una dintre cele mai negre perioade din istoria sa.
Investitorii nu mai judecau rațional în octombrie 2008. Vindeau tot, inclusiv active sănătoase, doar ca să facă rost de lichiditate. Aurul, de obicei refugiu, scădea și el pentru că fondurile erau forțate să lichideze poziții pentru a acoperi pierderi în altă parte. Ceea ce nu știa majoritatea era cât de aproape fusese sistemul de un colaps total. Câteva bănci americane mari erau la zile distanță de prăbușire.
Momentul în care băncile centrale au recunoscut că nu mai controlează situația
Acțiunea coordonată din 8 octombrie a marcat trecerea la o nouă eră a politicii monetare. Până atunci, fiecare bancă centrală își apăra teritoriul și își urmărea propria agendă. În acea zi au acceptat că o criză globală cere un răspuns global. A fost preludiul pentru ceea ce avea să urmeze: dobânzi apropiate de zero, programe masive de relaxare cantitativă și o intervenție a statului în economie la o scară nemaivăzută de la al Doilea Război Mondial.
