Llosa: Reflecţii despre o muribundă

Utopiile sociale, acele tentative – generoase ori perverse – de a reordona societatea omenească după un principiu religios sau politic, au împânzit istoria cu cadavre. Şi totuşi, ele s‑au succedat una după alta, una mai catastrofală decât cealaltă, aşa încât trebuie să acceptăm ca pe un dat faptul că nouă, oamenilor, ne e necesară (şi deci vom căuta în continuare) acea societate perfectă sau raiul pe pământ, adică ceea ce-şi propune de fapt fiecare utopie socială.

În trecut s‑a dus o luptă pe viaţă şi pe moarte între sarazini şi creştini – fie între arabi şi creştini, fie s‑au bătut între ei – vrând să scape lumea de necredincioşi, de oamenii cruzi, superstiţioşi, apostaţi, deviaţionişti şi barbari de tot felul, impunând o lume cu credincioşi puri, credincioşi aflaţi în slujba adevăratului Dumnezeu şi a adevăratei religii. Cele mai sângeroase utopii au fost însă cele din secolul douăzeci: utopii ideologice, care au bătut orice record ca număr de victime şi suferinţe pricinuite. Visul nazist al unei umanităţi cu rase superioare, fără evrei, negri, ţigani, retardaţi şi degeneraţi, cu popoare sclave în slujba stăpânului arian, a provocat holocaustul şi un război mondial care a devastat cinci continente. Utopia comunistă, extrem de generoasă, care-şi propunea să creeze o societate în care să nu existe clase sociale şi exploatarea omului de către om, a fost la fel de cumplită, dacă ne gândim că între gulagul sovietic şi revoluţia culturală chineză a lichidat (calcul aproximativ) patruzeci de milioane de oameni.

Am crezut întotdeauna că crearea unei Europe unite, integrată şi fără graniţe, o să fie prima tentativă socială colectivă care, spre deosebire de celelalte, n‑o să eşueze şi o să reuşească să stopeze naţionalismele care au făcut ca ţări şi culturi, ce fac parte din ceea ce noi numim Occident, să cunoască confruntări şi măceluri cumplite de‑a lungul timpului.

O să mi se spună că ideea Uniunii Europene nu e „utopică“, cuvânt profund ireal, ci un proiect politic absolut realist, care nu se bazează pe principii religioase sau ideologice (care sunt de fapt tot principii religioase, deşi ele se pretind laice), ci pe convingeri şi cunoştinţe raţionale. Mă rog, sunt de acord. Oricum, era vorba de un proiect foarte ambiţios, ivit în cultura libertăţii, organizat într‑un mod flexibil şi divers, garantând astfel democraţia şi asigurând păstrarea tradiţiilor, a limbilor, a obiceiurilor şi credinţelor tuturor ţărilor membre, fireşte, cu condiţia ca acestea să nu încalce normele de bază ale statului de drept.

Acum când Europa e gata să explodeze, trebuie să recunoaştem că, indiferent de criticile care i se pot aduce, Europa aproape închegată pe care o avem a făcut ca vechiul continent să trăiască aproape şaizeci de ani neîntrerupţi de pace, fiindcă toate războaiele din aceste ultime decade, cum ar fi cel din Balcani, s‑au desfăşurat întotdeauna dincolo de graniţele Uniunii. Şi că, în ciuda tuturor neajunsurilor intervenite pe parcursul construirii acestei Europe, izbânzile ei au fost şi ele impresionante. Dacă ne gândim de pildă la Spania, ne putem întreba: oare, fără intrarea ei în Europa, tranziţia spaniolă de la dictatură la libertate, de la sărăcie la prosperitate s‑ar fi realizat ea astfel, rapid şi fără colapsuri politice? Cu toate astea, Europa pe care noi o credeam unită crapă peste tot şi mulţi europeni se bucură de acest lucru, considerând că experimentul integrator a eşuat deja şi c‑ar fi mai bine să revenim la vechea Europă, cu naţiuni şi graniţe. Azi lucrul ăsta nu mai e doar o simplă ipoteză futuristă, ci o realitate care s‑ar putea materializa în curând, fiind stârnită de teribila criză economică.

Oare unde s‑a greşit, ca cea mai generoasă şi mai idealistă întreprindere politică din epoca noastră să intre într‑o asemenea agonie? Greşesc cei ce încearcă să răspundă la această întrebare cu argumente tehnice, cum ar fi graba iresponsabilă de a pune la îndemâna tuturor ţărilor membre moneda unică; c‑ar fi fost mai prudent ca euro să intre în mod progresiv, deschizând porţile ţărilor mai puţin avansate doar atunci când aveau să atingă un minimum de putere financiară, economică şi instituţională. Explicaţia aceasta confundă efectul cu cauza. Dacă Europa ar fi într‑adevăr unită, ar depăşi această încercare, fără a pune la îndoială ideea însăşi a Uniunii. Dar adevărul e că acestui proiect formidabil i‑a lipsit dintotdeauna sprijinul popular, fiind conceput de birocraţi, de guverne şi instituţii – fără a fi asimilat de cetăţenii obişnuiţi – care s‑au mobilizat şi s‑au entuziasmat fiindcă vedeau în el un ideal care, dacă s‑ar fi concretizat, ar fi fost benefic pentru toată lumea, stimulând progresul economic, libertăţile publice, solidaritatea şi justiţia.

Citește mai departe în MONEY EXPRESS opinia lui Mario Vargas Llosa despre situația economică din Europa