Manifestul Spectatorului

O sala de camin cultural din anii ’70, cu un miros de blana de oaie plouata, perdea de tafta rosie, scaune roase pana la carton si poze alb-negru inramate ale unor superstaruri locale – obligatoriu cu mustata. Si totusi, ma simteam ciudat de bine. Senzatia de intoarcere in timp era accentuata de ceva aproape inefabil, pe care mi-era greu sa pun degetul. Dar, la un moment dat, am avut revelatia: era liniste. Adica acel tip de liniste la care ravneste spectatorul inrait de cinema: cea din sala, nu de pe ecran. Aici, confortul fonic era intrerupt doar de scancetele unor femei imbrobodite ce erau complet coplesite de povestea pe care o vedeau – selectia, facuta de curajosii organizatori stangisti, cuprindea multe filme despre crimele din onoare.

Citeste mai mult