Modul in care se preconizeaza crearea acestui sistem unitar nu mi se pare insa a fi cel mai indicat din cauza nerespectarii altui principiu, de data aceasta metodologic, acela al legaturii intrinsece dintre parte si intreg. Sistemul de salarizare, in orice context national sau istoric ar fi plasat, este o parte a asa numitului model social, preluand caracteristicile de baza ale acestuia si fiind in relatie de competitivitate cu celelalte elemente componente ale modelului. Problema apare atunci cand dorim sa analizam raportul dintre sistemul de salarizare si modelul social, din simplul motiv ca pana la aceasta data Romania nu are un model social nici la nivel de concept si nici la nivelul acceptarii sale de catre populatie si clasa politica.
La nivelul Uniunii Europene exista mai multe tipuri de modele sociale, ca urmare a filozofiei adoptate in conceperea raportului dintre rolul si ponderea pe care statul si cetateanul il au in colectarea si distribuirea veniturilor destinate nevoilor sociale. Indiferent insa de tipul de model (modelul capitalismului liberal european, modelul capitalismului european continental, modelul social democrat scandinav, modelul mediteranean) elementele componente sunt aceleasi si se interconditioneaza reciproc in realizarea tipului de societate pe care modelul si-l propune. Astfel, modelele sunt o imbinare a patru elemente de baza: politica demografica, politica crearii si mentinerii locurilor de munca, politica echilibrarii raportului dintre generatii, politica salariala bazata pe principiul echilibrarii raportului dintre productivitatea sociala si venituri salariale.
Apare evident faptul ca, prin structura sa, modelul social este o creatie ce serveste atingerii unui obiectiv strategic de dezvoltare nu numai in plan economic, ci si social, nu numai pe termen mediu si scut, ci si pe termen lung, nu numai in conditii conjuncturale, ci de normalitate. A concepe un sistem unic de salarizare, in conditiile in care lipseste o viziune strategica asupra celorlalte elemente componente ale modelului este, desigur, riscant si mai ales, fara o finalitate pe termen lung si, deoarece momentul conceperii nu este de normalitate, ba din contra, de criza. In aceste conditii, sistemul unic de salarizare va deveni, inevitabil, un sistem marcat de penuria de resurse, adica un sistem cu aplicabilitate conjuncturala fara vocatie de stimulare si reglemetare a pietei muncii in conditiile relansarii economiei.
Iata de ce cred ca procesul ar trebui sa aiba un sens diferit prin conceperea mai intai a modelului social, fie prin preluarea din experienta UE, fie prin efort propriu, si mai apoi a partilor lui componente prin intelegerea necesitatii compatibilizarii viziunii asupra fiecarui component atat cu viziunea generala, cat si cu interconditionalitatea ce exista intre ele. Spre deosebire de activitatile industriale, in care este posibila fabricarea separata a fiecarei piese si apoi asamblarea lor intr-un mecanism functional, in activitatile de management social, crearea separata a componentelor ori nu permite o asamblare intr-un sistem ori, asamblate cu forta, pot duce la nefunctionalitate sau chiar la accidente cu deteriorari grave ale sistemului.
