Ipoteza este una interesanta din perspectiva istorica. Practic, cursul leului s-ar intoarce astfel in timp cu trei ani, la nivelul mediu din 2004, an ce a marcat un moment de cotitura din istoria monedei nationale. Atunci, Banca Nationala a permis, la presiunile Uniunii Europene si in pofida altor recomandari, sa dea liber accesului nerezidentilor la piata valutara autohtona.
Liberalizarea contului de capital s-a produs in conditiile in care dobanzile la leu erau la niveluri foarte ridicate comparativ cu situatia pe plan mondial, unde dobanzile se aflau pe paliere istoric scazute. In fata unui asemenea diferential de dobanda, care a preocupat firesc autoritatea monetara din Romania, ceea ce trebuia sa se intample, s-a intamplat.
O mica parte din imensul exces de lichiditate la nivel mondial a poposit in piata valutara autohtona. O gara prea mica, cum plastic caracteriza situatia guvernatorul Mugur Isarescu, pentru marfarele de bani fierbinti ce urmau sa soseasca.
Aprecierea leului, umflat cu steroizii fluxurilor speculative, privita initial ca un fenomen paranormal si pe cale de consecinta potential periculos, s-a dovedit a fi una benefica. Economia a profitat de pe urma acestei situatii conjuncturale, exportatorii n-au crapat in ritmul catastrofal propovaduit de unii, ba au capatat un pic de experienta in ceea ce priveste competitivitatea.
