De‑a lungul timpului, operei lui Stone i s‑au asociat multe atribute, dar nu și „minimalistă“; cineastului îi plac zgomotul și mărimea, distribuţiile grandioase, temele ambiţioase și controversate, ceea ce, de regulă, însemnă filme vii și entertaining (chiar și atunci când sunt superrateuri ca „Alexander“).
Nişă și renume
În „Savages/Brutele“ – o peliculă în vena lui „Natural Born Killers“ sau „U Turn“ –, Stone a asamblat, din nou, un casting exploziv, plin de glorii vechi și noi (Taylor Kitsch, Blake Lively, Aaron Johnson, John Travolta, Benicio Del Toro, Salma Hayek, Emile Hirsch și Demian Bichir). Filmul e bazat pe un roman al lui Don Wislow, plasat de „New York Times“ în topul celor mai bune cărţi ale lui 2010. Un film noir dat dracului, cu o intrigă depravată, manipulări și manevre vicioase și bătălii de voinţă sălbatice. Din nou, regizorul face ce știe el mai bine – ne livrează o supradoză de violenţă, sex și acţiune „over the top“. Povestea colorată, amorală, hiperviolentă și hedonistă despre un grup de traficanţi de marijuana americani abordat de un cartel mexican ce vrea să le preia afacerea ne reamintește oarecum de „Scarface“ din 1983 (peliculă pentru care Stone a scris scenariul).
Oliver Stone și‑a confecţionat o nișă și un renume, în bine și în rău, de regizor militant, cu o ideologie puternică (convingerile sale merg până la extrema stângă), o înclinaţie dezvoltată după cele 15 luni de luptă pe care le‑a petrecut pe frontul din Vietnam. Înainte de a debuta în regie, a fost scenaristul care a scris clasice precum „Midnight Express“ (pentru care a luat un Oscar), „Scarface“ sau „Conan Barbarul“. Puţini știu, însă, că debutul său în cinema a fost „The Hand“, un horror foarte puţin văzut. Stone nu s‑a înhămat niciodată să filmeze doar pentru bani; a făcut peliculele pe care simţea că trebuie să le facă, fără să‑și compromită viziunea sau convingerile politice; și‑a construit o carieră eclectică, a avut vârfuri, dar și abisuri inexplicabile.
Iată mai jos un clasament propriu al producţiilor ce mi l‑au dezvăluit pe Oliver Stone, un Top 10 la care se adaugă şi o menţiune contra curentului.
„Scarface“ (1983)
„Scarface“, unul dintre cele mai bune filme cu gangsteri mafioţi din istoria cinemaului, e regizat de Brian De Palma, însă povestea lui Tony Montana, un refugiat cubanez devenit un lord atotputernic al drogurilor, e 100% Stone, plină de teme la care cineastul se va întoarce din nou și din nou – visul american reflectat printr‑un abur de droguri, sex, politică și violenţă. Nu‑i de mirare că „Scarface“ a devenit un model, ba chiar o obsesie, pentru orice star hip hop care se respectă, iar dialogurile scrise de Stone au fost citate până la supersaturaţie în tot felul de produse pop, atât culturale, cât și din viaţa de zi cu zi. Scenaristul a declarat că filmul a fost inspirat, în parte, de problemele sale cu cocaina și e ușor să ţi‑l imaginezi pe Stone în pielea lui Tony în scena finală: autorul își anunţa prezenţa în lumea filmului trăgând cu mitraliera și ţipând ca un nebun.
„Midnight Express“ (1978)
A fost prima operă care m‑a introdus în mintea lui Stone, în anii ’80, chit că nu în condiţii tehnice nemaipomenite: l‑am văzut pe o casetă video de proastă calitate, unde imaginea sumbră a filmului devenea de‑a dreptul spălăcită din cauza prea numeroaselor vizionări. Popularitatea peliculei era explicabilă: în închisoarea comunistă, ne simţeam solidari cu personajul principal. Dar filmul a avut un impact nu numai dincolo de Cortina de Fier, ci pretutindeni – a deschis ochii multora asupra abuzurilor legislative și ale drepturile omului din ţări aparent moderne (chiar și astăzi, în Turcia e hulit pentru că „a distrus imaginea ţării“). Însă Stone a transformat povestea adevărată a lui Billy Hayes și a arestului său pentru trafic de droguri într‑o istorie despre supravieţuire și evadare, consacrându‑se ca o forţă artistică și câștigând un prim Oscar.
„Salvador“ (1986)
Acest film, practic necunoscut marelui public, rămâne favoritul cinefililor compulsivi. Gândiţi‑vă la o versiune politică a lui „Fear and Loathing in Las Vegas“, doar că mult mai deprimantă: un reporter beţiv și cinic interpretat de James Woods își recrutează un companion dependent de droguri și, împreună, conduc din California și până în El Salvador. Necazul e că nimeresc în mijlocul unui război civil unde guvernul SUA sprijină un regim tiranic, mușamalizând mii de crime, printre care și cele ale unor călugăriţe americane. Pentru cineast, a însemnat o primă condamnare dură a politicii americane. Deși s‑a certat constant pe platouri cu Stone, Woods a făcut unul dintre rolurile carierei sale și a primit o nominalizare la Oscarul pentru cel mai bun actor.
„Platoon“ (1986)
Primul capitol din trilogia lui Stone despre Vietnam (completată de „Born on the Fourth of July“ din 1989 și de „Heaven&Earth“ din 1993) este intens personal și rămâne una dintre cele mai puternice opere ale lui Stone. La vremea lui, a șocat și a împărţit publicul cu brutalitatea sa, dar a luat Oscarul pentru cea mai bună peliculă și cel mai bun regizor. Ieșit pe ecrane în perioada sărbătorilor (da, poate fi considerat unul dintre cele mai atipice filme de Crăciun), „Platoon“ a tăiat în carne vie și a influenţat dramele de război pentru o nouă generaţie. De la primul și până la ultimul cadru, e evident că regizorul își cunoaște subiectul în amănunţime (experienţa din linia întâi l‑a ajutat enorm). Iată o călătorie personalizată în iad și o fereastră către o perioadă extrem de tumultuoasă pentru America.
„Wall Street“ (1987)
Am vorbit pe larg despre fenomenul Wall Street într‑un număr de anul trecut al „Money Express“... Ce‑ar mai fi de spus în plus? Poate doar de subliniat că personajul Gordon Gekko a rămas un simbol american – provocând, în continuare, și repulsie, și fascinaţie. Fraze memorabile din film au intrat în limbajul cotidian american și au marcat cultura pop, Michael Douglas și‑a consolidat cariera facând variaţii pe același personaj (chit că foarte bune), iar Charlie Sheen a devenit o prezenţă legitimă în box office. Pelicula rămâne un produs al vremurilor sale și e greu să o privești, obiectiv, de la înălţimea zilei de azi (sau mai bine din hăul în care criza financiară pornită de pe Wall Street ne‑a adus): reflectă felul în care stăteau lucrurile la un moment dat și anticipează ce va veni. Confruntarea verbală din Central Park dintre ucenicul Sheen, cu figura lui de băieţandru, și Gekko, cel machiavelico‑reptilian, e antologică; filmată de incomparabilul director de imagine Robert Richardson, ea atinge proporţii mitice. Tată vs fiu, mentor vs student, bărbat vs bărbat. La acest capitol, Stone excelează mereu – știe să ne arate personaje cu voinţe puternice luptându‑se feroce, până când unul dintre ei ajunge la pământ. Unul dintre cele mai influente filme ale sale.
„Natural Born Killers“ (1994)
Stone împrumută scenariul lui Quentin Tarantino despre un cuplu de ucigaşi în serie care ajung răsfăţaţi ai mass‑media și izbutește una dintre cele mai șocante și mai perceptive pelicule ale sale care, din nou, împarte abrupt publicul în adoratori și detractori. Cineva a descris‑o ca fiind „Network“ pe steroizi și pe speed. Filmul venea imediat după scandalul provocat de „JKF“ și, în loc s‑o lase mai moale, Stone mai pune un lemn pe foc: merge până la a distribui un actor adorat ca Rodney Dangerfield în rolul unui pedofil sinistru și slobod de gură, ce adoră să‑și violeze propria fiică. A fost ca și cum ar fi aruncat o grenadă la memorialul eroilor americani; nu se putea să nu iasă cu tărăboi. Un clasic scandalos despre cultura crimei televizate.
„Nixon“ (1995)
Cel mai infam președinte american contemporan, individul care a transformat SUA în terenul său de joacă și a dat naștere unuia dintre cele mai mari scandaluri guvernamentale din istorie – Watergate –, devine subiectul unui film de Stone. Te‑ai fi așteptat la o condamnare vitriolată a acestei greșeli genetice și electorale. Dar ar fi fost un loc comun, iar Stone, un regizor cu o enormă inteligenţă, merge pe căi nebătute și ne oferă un film foarte emoţionant, o biografie perfect realizată și plină de empatie. Folosindu‑se de deja celebrul său „stil colaj“ ca să capteze multiplele semnificaţii și momente istorice într‑un singur film, cineastul deșiră povestea unui politician subapreciat care, atunci când pune mâna pe frâiele puterii, se răzbună și profită din plin. Anthony Hopkins e pur și simplu magnific în rolul titular, dar e ajutat și de o distribuţie secundară fabuloasă.
„Born on the Fourth of July“ (1989)
Povestea lui Ron Kovic, inspirată de memoriile lui de‑a dreptul răvășitoare, îl are pe Tom Cruise în rolul veteranului de război paralizat, ce încearcă să facă faţă acestei infirmităţi și unei ţări care‑l etichetează ca erou mai mult din disperare. Superstarul din „Top Gun“ se implică trup și suflet în rol; deși petrece mai tot filmul într‑un scaun cu rotile, e credibil în rolul unui tânăr ce refuză reabilitarea și își asumă rolul pe care cei din jur vor ca el să‑l joace. Alegerile stilistice ale lui Stone sunt perfecte – de pildă, folosește culoarea pentru separarea flashbackurilor de povestea principală sau ralantiul pentru redarea incidentului (devenit laitmotiv) care i‑a distrus existenţa lui Kovic. Stone abandonează orice urmă de cinism: filmul e, de la un capăt la altul, o revărsare de emoţie.
„JFK“ (1991)
Iată ce trebuie să știţi despre această capodoperă indiscutabilă: cu toate că Stone a făcut harcea‑parcea din adevăr, reverberaţiile cataclismice ale peliculei sale (despre asasinarea lui John F. Kennedy și descoperirile controversate ale Comisiei Warren) au produs un zgomot atât de mare în rândul publicului, încât documente până atunci nepublicate au văzut lumina zilei. Îţi trebuie tupeu cu carul ca să te lupţi cu fixaţia guvernului federal pentru secretizare și să supravieţuiești, ba chiar să învingi. Chiar dacă această magnifică peliculă epică, viscerală și ameţitoare n‑a rezolvat misterul morţii președintelui Kennedy, a pus, cu siguranţă, întrebările potrivite. O adevărată lovitură de geniu.
„W“ (2008)
Unul dintre cele mai surprinzătoare filme din cariera unui regizor care și‑a făcut o carieră din a surprinde. „W“, cea de‑a treia peliculă dintr‑o „trilogie prezidenţială neoficială“, e extrem de convenţională din punct de vedere formal. Istorisită și montată într‑o manieră clasică și directă, povestea unuia dintre cei mai detestaţi președinţi americani – cel care a furat alegerile, a început războiul, a susţinut tortura și a ignorat gramatica (l‑aţi recunoscut pe George W. Bush) – e o comedie umană despre banalitatea răului, și nu satira necruţătoare pe care o anticipam. La acest portret nuanţat contribuie mult și imensa compasiune pe care Josh Brolin o aduce rolului.
Menţiune:
„U Turn“ (1997)
Mulţi îl consideră unul dintre rateurile regizorului, eu îl găsesc teribil de amuzant. Stone abandonează pentru o clipă politicile mondiale ca să se distreze cu un noir amplasat în deșert. O bucată „exemplară“ de pulp&excess, în același spirit cu „Natural Born Killers“, dar eliberat de orice ambiţie de a fi profund. Sean Penn joacă perfect rolul omului insignifiant, pus în umbră de actorii din rolurile secundare, cu personajele lor total exagerate, ce par a fi într‑o competiţie a sonaţilor (printre ei, o Jennifer Lopez într‑un rol de femme fatale care‑i vine ca o mănușă). E o farsă crudă, dezlănţuită, o plăcere vinovată în toată regula.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
