Independența justiției e, în teorie, una dintre cele mai frumoase idei ale democrației. În practică însă, în România, a devenit o formă rafinată de confort instituțional. Am reușit performanța să transformăm un principiu nobil într-un bufet suedez al puterii: fiecare își servește propria porție de dreptate, de privilegii și de tăcere.
De la Montesquieu la Monseigneur Judecătorul
Montesquieu spunea că:libertatea există doar acolo unde puterile se controlează reciproc. La noi, puterile, politicul și puterea judecătorească, nu se mai controlează, se salută protocolar, se sprijină la nevoie și, când e cazul, se acoperă una pe alta.
Justiția a descoperit, nu de acum, avantajele singurătății bine plătite. Politicul, de teamă, i-a lăsat cheile de la casă. Rezultatul?:O formă nouă de guvernare: justiția cu autoservire.
În acest sistem, judecătorii decid pentru toți, dar răspund doar în fața propriei conștiințe — adică niciodată. Independența a devenit sinonimă cu impunitatea. Iar echilibrul între puteri s-a transformat într-un schimb tacit de favoruri: politicul tace, justiția semnează, iar cetățeanul plătește.
Filosofia pensiei perpetue
La Boétie scria că oamenii ajung să iubească lanțurile atunci când le-au confecționat singur*. Judecătorii noștri le-au placat cu aur și le-au botezat „drepturi câștigate”. Nimeni nu are voie să le atingă, pentru că orice încercare de reformă e catalogată drept “atac la independență”. Au inventat o formă de stoicism aparte: stoicism de lux. Sunt senini în fața oricărei crize și imperturbabili la orice schimbare, dar profund tulburați când întârzie fluturașul de salariu.
Și în timp ce restul românilor numără ratele, anii până la pensia și anii vechime pentru a o asigura pensia „constituțional protejată”. Într-o țară unde legea e adesea constrângere, pentru unii a devenit abonament la nemurirea financiară.
Autoservirea supremă
Astăzi, justiția românească nu mai e o putere în stat. E un sistem închis, autosuficient și cu autoservire completă. Se verifică singur, se absolvă singur, se pensionează singur. Politicul privește tăcut, iar societatea se resemnează. Deasupra tuturor plutește o liniște solemnă, aceea dinaintea oricărei injustiții.
România nu e încă o republică a judecătorilor, dar merge sigur în direcția aceea. Un stat care a început să confunde dreptatea cu statutul și responsabilitatea cu indemnizația de ședință. O comedie tragică în trei acte: legea, puterea și privilegiul — toate jucate de aceiași actori, în fața unui public obosit, care încă mai speră că următorul termen de judecată va aduce și un pic de morală.
Iar dacă în fața legii toți suntem egali, în fața justiției unii sunt pur și simplu mai egali decât alții.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
