Mă aflam la Bursa din Córdoba (Argentina), cu fiul meu Álvaro, în­tr‑o discuţie despre pro­blemele Americii Latine cu un grup de antreprenori şi profesori, când am aflat că a murit Margaret Thatcher. Cu vocaţia suicidară pe care o manifestă uneori, Álvaro a spus că, fără să vrea să jignească auditoriul, se simte obligat să aducă un omagiu Doamnei de Fier, care i‑a marcat puternic tinereţea. S‑a produs o rumoare reprobatoare, dar, în general, publicul a adoptat o mândră morgă britanică, dacă se poate spune aşa. Doar la sfârşit, o doamnă ne‑a amintit de cruda şi inutila scufundare a cru­cişătorului Belgrano de către Flota Regală în timpul războiului Malvinelor din 1982.

 

Şi eu mi‑am petrecut aproape toţi anii guvernării lui Margaret Thatcher în Regatul Unit şi m‑a marcat şi pe mine profund tot ce a făcut. Totuşi, rămâne prezentă în lucruri în care cred şi pe care le susţin şi care mă fac să spun că sunt un liberal. Când a ajuns la putere, Marea Britanie se scufunda în mediocritate şi decadenţă, derivate fireşti ale etatismului, intervenţionismului şi socializării vieţii economice şi politice, deşi, asta nu se poate contesta, a păstrat mereu formele şi a respectat instituţiile şi libertatea, o a doua natură pentru societatea britanică.
Doamna de Fier a pus în mişcare un program de reforme radicale care a zguduit din cap până în picioare această ţară adormită de un socialism învechit şi letargic, care demobilizase şi aproape castrase leagănul democraţiei şi al Revoluţiei Industriale, izvorul cel mai fecund al modernităţii. Prin privatizarea întreprinderilor, eliberarea chiriaşilor captivi din locuinţele municipale şi convertirea lor în noi proprietari, prin deschiderea de pieţe pretutindeni şi a frontierelor ţării pentru comerţ şi investiţii, obligând firmele să concureze, lipsindu‑le de subvenţiile stupefiante de până atunci, atacând sistemul rentelor şi impulsionând fără încetare acţionariatul difuz şi capitalismul popular, guvernul său a redat gigantului adormit dinamismul din vremurile sale cele mai bune, iar ţării, o influenţă în sfera internaţională pe care o pierduse complet. În anii ’80, venitul pe cap de locuitor britanic l‑a depăşit pe cel din Franţa.

 

Desigur, sacrificiile au fost enorme, dar fără schimbările pe care le‑au reprezentat, Regatul Unit s‑ar afla astăzi într‑o stare mult mai rea decât cea de acum. Să trăieşti în minciună e întotdeauna, în ordinea politică şi economică, mai rău decât să înfrunţi crudul adevăr. În timp ce demonta încâlceala birocratică şi etatismul parazitar şi le înlocuia cu o economie de piaţă modernă, doamna prim‑ministru lansa o viguroasă ofensivă în câmpul ideilor şi valorilor, amintindu‑le compatrioţilor – şi europenilor – că atât cultura democratică, cât şi cea liberală nu au de ce să se intimideze în faţa comunismului, aşa cum se întâmplase, mai ales prin laşitatea şi oportunismul elitelor intelectuale, întrucât pe cartea de vizită a statelor totalitare stau dezastrul economic cel mai flagrant, dispariţia tuturor libertăţilor şi violarea cea mai cruntă a drepturilor omului.
Puţini oameni politici mi‑au produs respectul pe care l‑am simţit pentru marea doamnă, fiindcă am cunoscut puţini care, ca ea, spuneau mereu ceea ce credeau şi făceau mereu ceea ce spuneau. Credea în libertate, în individul suveran, în etica calvinistă a muncii, în economisire, în valori morale ca temelie a instituţiilor şi în respectul strict faţă de lege. A fost fiica unui modest negustor de vinuri din Grantham şi a putut să atingă un nivel înalt de educaţie mulţumită exclusiv inteligenţei, unei discipline spartane şi eforturilor sale.
Una dintre nefericirile cele mai dureroase ale vieţii sale – era prea orgolioasă ca să lase să se observe ceva – trebuie să fi fost refuzul universităţii sale, Oxford, de a‑i conferi titlul Honoris causa, cum obişnuia s‑o facă cu toţi guvernanţii proveniţi din acest centru de studii. Însă nu trebuie s‑o fi surprins, căci clasa intelectuală a detestat‑o mereu. Acum a demonstrat‑o din nou, ducându‑se să scuipe pe cadavrul său, sărbătorind moartea Vrăjitoarei şi vomitând insulte şi minciuni despre guvernarea sa.

 

Prima dată când am văzut‑o de‑a­proa­pe tocmai era înconjurată de vreo zece intelectuali, în casa istoricului Hugh Thomas. Filozofi, scriitori, dramaturgi au supus‑o pe parcursul cinei la un examen sever şi subtil, deşi educat. Cel mai combativ a fost Tom Stoppard; cel mai pătrunzător, Isaiah Berlin; cel mai sibilin, A. Ayer. Doamna a trecut proba cu cinste. S‑a discutat despre Orwell, Koestler şi Zidul Berlinului, pe care Margaret Thatcher avea să‑l vadă pe viu pentru prima dată ziua următoare, căci urma să călătorească în Germania în vizită oficială. După ce a plecat, Isaiah Berlin a rezumat impresia generală într‑un mod concludent: „Nothing to be ashamed of“ (Nimic de care să te ruşinezi cu această doamnă!). A doua oară când am întâlnit‑o a fost în Downing Street nr. 10, în biroul de prim‑ministru. Eu candidam la preşedinţia Peru şi am întrebat‑o ce ar fi cel mai important, dacă aş fi ales. Am şi acum în minte răspunsul ei: „Înconjoară‑te de un grup loial şi hotărât; pentru că, atunci când reformele sunt în mişcare şi apare reacţia ostilă, cele mai grele trădări vor fi cele ale partizanilor tăi, înaintea celor ale adversarilor“. Vorbele i s‑au dovedit profetice: n‑a fost revocată de către opoziţie, ci chiar de către intriganţi precum Geoffrey Howe din propriul Partid Conservator, pe care ea îl făcuse să câştige, pentru prima dată în istorie, trei alegeri consecutive.
Am mai văzut‑o de două ori, când nu mai era la guvernare. Prima dată în Washington, la întoarcerea ei din Chile, unde i se întâmplase să leşine în mijlocul unei conferinţe. Era tăcută şi abătută; în schimb, soţul ei căpătase în cursul acestei excursii o oroare sacră pentru Noul Continent şi se pornise fără cea mai mică jenă împotriva „mexicanilor“, termen în care mi s‑a părut că îi îngloba pe toţi latinoamericanii, fără excepţie.
Dar ultima oară când am văzut‑o era plină de viaţă, comunicativă şi surâzătoare. Însoţeam în vizită la ea un grup de cubanezi din exil, care doreau s‑o invite la Miami să ţină o conferinţă. Şi‑a turnat trei whisky‑uri şi a făcut observaţii foarte amuzante despre ce se întâmpla în America Latină. A făcut şi glume. Ne‑a însoţit până la uşă şi, la despărţire, dintr‑odată a ridicat pumnul ca o fetiţă revoluţionară şi a lansat un cuvânt de ordine: „We must undermine Castro!“ (Trebuie să‑l subminăm pe Castro!).

 

Cum în ultimii săi ani neîncrederea faţă de Uniunea Europeană i‑a crescut într‑un mod excesiv, iar naţionalismul său părea să se înăsprească, şi cum, pe de altă parte, l‑a susţinut pe Pinochet pentru ajutorul pe care dictatura chileană l‑a dat Marii Britanii în timpul războiului Malvinelor, imaginea sa s‑a alterat. N‑au fost singurele erori pe care le‑a comis, desigur. Liberalismul său era contracarat uneori de un conservatorism care o făcea să se contrazică şi să ia măsuri ce puneau la îndoială deschiderea şi internaţionalizarea comerţului, politică pe care guvernul său a propulsat‑o mai mult decât oricine în aceşti ani europeni. Dar, făcând bilanţul guvernării sale, partea pozitivă este infinit mai importantă decât cea negativă. Mulţumită ei, Partidul Conservator a încetat să mai fie aristocratic şi a devenit multiclasă şi meritocrat. Cel mai bun discipol al ei n‑a fost un conservator, ci chiar Tony Blair, al cărui partid laburist, în mare parte mulţumită ei, s‑a modernizat şi el, a optat pentru Cea de‑a Treia Cale şi s‑a impregnat de salutare idei liberale. Dacă n‑ar fi fost, în bună măsură, decizia ei, poate că dictatura militară argentiniană s‑ar fi consolidat, mărindu-şi panoplia de crime. Lista realizărilor şi succeselor sale ar putea acoperi multe pagini.

 

Când a plecat de la putere, victimă a acelei urâte conspiraţii interne, i‑am trimis un buchet de trandafiri roşii şi o felicitare. Acum, aici, pe jumătate pierdut între culmile înzăpezite ale Cordilierei şi viile din Mendoza, nu pot face să‑i parvină nişte flori, ci doar aceste rânduri grăbite de admiraţie şi recunoştinţă.