Proiectul s-a născut în plin Război Rece, după ce Ronald Reagan a fost ales preşedinte al SUA. La 23 martie 1983, el a creat Iniţiativa pentru Apărare Strategică, proiect cunoscut sub numele de Războiul Stelelor, care viza să-i protejeze pe americani de rachetele nucleare sovietice. Însă, după prăbuşirea URSS, în 1991, programul şi-a pierdut raţiunea de a mai fi şi în 1993 a fost abolit oficial de Bill Clinton. Totuşi, sub mandatul său, la 23 iulie 1999, preşedintele american acceptă să semneze National Missile Defense Act, lege adoptată aproape în unanimitate de Camera Reprezentanţilor şi Senat şi care indică intenţia SUA de a construi un scut antirachetă limitat de îndată ce tehnologia o va permite.
Apărarea Naţională Antirachetă, un program asemănător precedentului, are totuşi un obiectiv mai puţin ambiţios: apărarea ţării împotriva unei ofensive minore, nu un atac masiv, iar altă deosebire este că arsenalul se află la sol, nu în spaţiu. Însă testele nu sunt concludente şi, în ianuarie 2001, Bill Clinton îi lasă succesorului său misiunea de a decide în privinţa viitorului proiectului.
La 11 septembrie 2001, atentatele împotriva Statelor Unite l-au determinat pe George W. Bush să se retragă din Tratatul antirachete balistice (ABM), care interzicea atunci desfăşurarea unui sistem global de apărare antirachetă pe teritoriul american. La 17 decembrie 2002 a fost anunţată oficial relansarea programului naţional de apărare antirachetă, încredinţat Agenţiei pentru Apărare Antirachetă din cadrul Departamentului Apărării. Programul actual prevede că 100 de rachete antirachetă pot intercepta un val de 20 de rachete balistice provenind din Eurasia.
SUA au cerut oficial Marii Britanii şi Danemarcei să folosească facilităţi de pe teritoriul lor ca parte a programului, al cărui cost pentru anii 2004-2009 se ridică la 53 de miliarde de dolari. Începând din 2003, SUA au iniţiat discuţii cu Polonia şi alte ţări europene cu privire la posibilitatea stabilirii unei baze europene pentru intercerceptarea rachetelor cu rază lungă de acţiune. O bază similară cu cea pe care SUA o au în Alaska ar ajuta la protejarea Americii şi Europei de rachetele trase din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Presa la vremea respectivă a scris că şi România ar fi fost luată în calcul pentru găzduirea scutului antirachetă, însă în cele din urmă au fost preferate, graţie situării lor geografice, Polonia - pentru a găzdui o bază cu zece rachete interceptoare - şi Cehia - unde ar urma să fie situat un radar necesar sistemului.
În februarie 2007 Statele Unite au început negocierile oficiale cu Varşovia şi Praga pentru extinderea scutului antirachetă pe teritoriul american, ceea ce a stârnit nemulţumirea Rusiei, care a decis - şi din cauza aceasta - să-şi suspende participarea la Tratatul pentru Forţele Convenţionale în Europa (CFE). Statele Unite plănuiau să instaleze până în 2012 zece rachete interceptoare în Polonia şi o staţie radar ultraperfecţionată în Republica Cehă pentru a se proteja de ameninţarea balistică din partea unor ţări considerate imprevizibile, precum Iranul. Aceste sisteme defensive de interceptare nu conţin explozibili de niciun fel şi distrug ţintele prin folosirea energiei cinetice, adică printr-o coliziune în plin, în afara atmosferei, între interceptor şi vehiculul de reintrare în atmosferă.
Dincolo de nemulţumirea Moscovei, nici opinia publică din aceste ţări, în special în Cehia, nu privea cu ochi buni găzduirea elementelor scutului antirachetă, dar şi unii aliaţi, în special Germania, au ridicat din sprâncene. Washingtonul a făcut o serie de propuneri Moscovei pentru a-i risipi suspiciunile cu privire la scutul antirachetă, dar de fiecare dată ele au fost respinse.
Problema este că scutul american antirachetă instalat în Cehia şi Polonia nu ar fi oferit protecţie pentru întreg teritoriul european, iar patru ţări NATO - România, Grecia, Bulgaria şi Turcia - ar fi rămas neacoperite de acestă umbrelă. La rândul său, NATO a încheiat în 2006 un studiu de fezabilitate pentru un scut antirachetă propriu. Acesta, numit sistem "de apărare antirachetă în teatrul de operaţiuni", era destinat iniţial apărării armatelor aliate pe câmpul de luptă. O soluţie ar fi fost o interconectare a celor două sisteme de apărare antirachetă, dar ţarile aliate nu au luat nicio decizie fermă nici la summitul de la Bucureşti, nici la cel de la Strasbourg-Kehl.
Diviziunea în rândul Aliaţilor provenea mai ales de la costurile implicate. Fără aportul american, un sistem propriu al NATO ar costa între 20 şi 27 de miliarde de euro pe o perioadă de 20 de ani, potrivit unui studiu de fezabilitate realizat de Alianţă. Unii membri NATO din nordul Europei nu vedeau de ce ar trebui să plătească pentru un sistem care ar proteja sudul Alianţei, în timp ce Franţa mizează în primul rând pe arsenalul său nuclear pentru a contracara orice ameninţare. În plus, unii aliaţi nu doreau ca scutul antirachetă - justificat de o ameninţare mai mult sau mai puţin reală - să adauge încă un motiv de tensionare a relaţiilor şi aşa deteriorate cu Rusia.
Europenii, ca populaţie, se opuneau clar desfăşurării în Europa Centrală a sistemului american antirachetă, potrivit unui sondaj al Harris Interactive, publicat în 2008. Opoziţia este deosebit de puternică în Germania (71%, faţă de 19% care sunt pentru), Spania (61%, faţă de 19%) şi în Franţa (58%, faţă de 22% care sunt pentru). O majoritate, dar de data aceasta relativă, respinge scutul în Italia (49%, faţă de 35%) şi Marea Britanie (44%, faţă de 30%). În schimb, în Statele Unite 49% dintre respondenţi aprobă desfăşurarea, faţă de 25%, care sunt ostili.
România nu ar fi fost protejată de scutul american din Polonia şi Cehia şi consideră necesară iniţiativa americană de instalare a scutului antirachetă în Europa de Est. Bucureştiul face parte din grupul statelor care susţin completarea acestuia cu un scut al NATO, care să ofere protecţie şi sud-estului Europei.
În plus, Statele Unite aveau în plan, pe vremea administraţiei Bush, să instaleze o a treia componentă a scutului antirachetă în Europa, alături de cele aflate în negociere cu Polonia şi Cehia. Această a treia componentă a scutului antirachetă american din Europa este o staţie radar cu raze X construită de Raytheon Co. Staţia ar trebui să se situeze mai aproape de Iran, pe care SUA îl suspectează că îşi accelerează eforturile pentru a obţine rachete balistice capabile să transporte arme de distrugere în masă dincolo de regiunea Orientului Mijlociu, după cum a explicat Obering. Noua componentă ar trebui instalată undeva în Europa de Sud-Est, posibil în Turcia, Caucaz, regiunea Caspică sau a Mării Bering, a declarat Obering la o conferinţă. Presa a scris că SUA ar fi demarat încă din luna februarie negocieri secrete cu Ankara cu privire la amplasarea pe teritoriul turc a unei staţii-radar în cadrul sistemului de apărare antirachetă şi că negocierile oficiale ar putea fi lansate la summitul de la Bucureşti.
Pentru a linişti Moscova, Statele Unite au propus la sfârşitul anului 2007 amânarea intrării în funcţiune a scutului p
ână când va exista dovada incontestabilă a ameninţării iraniene şi accesul inspectorilor ruşi la instalaţiile scutului. Potrivit presei ruse, Moscova a cerut de asemenea ca radarul din Cehia să nu fie dotat cu capacitatea de a urmări ţinte pe teritoriul său.
În 2008, chiar înainte de summitul NATO de la Bucureşti, după ce multă vreme s-a opus vehement ideii unui scut american din Europa de Est, Rusia părea pregătită să îl accepte, o schimbare de poziţie care intervenea după ce Statele Unite s-au declarat dispuse să facă o serie de concesii. Era vorba despre o promisiune scrisă de a nu încărca rachetele de interceptare, de a nu dota radarul din Cehia cu capacităţi de urmărire a unor ţinte pe teritoriul Rusiei şi de a permite accesul inspectorilor ruşi la bazele scutului. Pe lângă aceste propuneri concrete, americanii ar fi fost dispuşi, de asemenea, să nu insiste pentru integrarea Ucrainei şi Georgiei în NATO.
După instalarea administraţiei Obama, a devenit tot mai clar că aceasta îşi propune să reexamineze proiectul scutului, lansat de fosta administraţie Bush pentru contracararea ameninţărilor ce ar putea veni din ţări ca Iranul. Obama a vizat încă de la început obţinerea unui "parteneriat deplin" cu Moscova, pentru a rezolva diferendele privind apărarea antirachetă, care au tensionat relaţiile ruso-americane ani la rând.
Înainte de întâlnirea dintre Dmitri Medvedev şi Barack Obama din iulie 2009, preşedintele rus declara că Statele Unite trebuie să facă un compromis în privinţa planurilor pentru instalarea unui scut antirachetă în Europa, dacă vor să ajungă la un acord pentru reducerea focoaselor nucleare.
Apoi, în cadrul vizitei efectuate de Obama în Rusia, cei doi preşedinţi au însărcinat experţi din ţările lor să facă o analiză comună a riscurilor balistice actuale, pentru a încerca să rezolve diferendul printre proiectul de scut antirachetă. De asemenea, Obama i-a comunicat atunci lui Medvedev că în două-trei luni Washingtonul va încheia examinarea propunerilor făcute de Rusia privind sistemul.
Imediat după vizita în Rusia, ziarul polonez Gazeta Wyborcza scria că Obama a renunţat practic la desfăşurarea elementelor scutului antirachetă în Polonia şi Cehia şi cita surse de la Washington.
Îm noiembrie 2010, la Consiliul NATO-Rusia de la Lisabona, a fost aprobată ideea de a crea un scut antirachetă comun NATO-Rusia. Însă cele două părţi nu au reuşit încă să ajungă la un acord privind configurarea scutului. În timp ce Alianţa pledează pentru două sisteme independente, dar coordonate, Moscova insistă pentru un sistem comun, divizat în sectoare de responsabilitate.
În 4 februarie 2010, preşedintele Traian Băsescu a anunţat oficial că România a acceptat invitaţia administraţiei Obama de a găzdui interceptoare de rachete ca parte a scutului american. Sistemul este dezvoltat într-o abordare adaptivă în etape, de natură să garanteze acoperirea integrală a teritoriului României împotriva posibilelor ameninţări reprezentate de rachetele cu rază scurtă sau medie de acţiune.
Negocierile au fost lansate oficial la 17 iunie 2010, odată cu vizita la Bucureşti a unei delegaţii conduse de Ellen Tauscher, subsecretarul de stat pentru controlul armamentelor şi securitate internaţională. După şapte runde de negocieri între experţii de la Washington şi Bucureşti, preşedintele Traian Băsescu a anunţat, la 3 mai 2011, că elementele scutului antirachetă, adică cele 24 de rachete, vor fi amplasate în Deveselu, o bază militară din judeţul Olt, şi vor fi operaţionale începând din 2015.
La 7 iunie, secretarul de stat Bogdan Aurescu a parafat la Washington, împreună cu Ellen Tauscher, subsecretar de stat pentru controlul armamentelor şi securitate internaţională, textul Acordului pentru amplasarea în România a unor elemente ale sistemului american de apărare împotriva rachetelor balistice.
La începutul lunii septembrie, Turcia a anunţat oficial că va găzdui un sistem radar în cadrul scutului antirachetă al NATO. Presa locală a scris că radarul urmează să fie instalat în sud-estul ţării.
Însă tensiunile cu Rusia în acest dosar persistă, iar Kremlinul acuză în continuare Washingtonul că refuză să ia în calcul interesele Moscovei.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
