Daca in cazul bunurilor fabricate in UE acest lucru este impus prin legislatia comunitara fiecarui stat membru (Uniunea Europeana fiind si o uniune vamala), nu acelasi lucru este valabil si pentru celelalte bunuri. E adevarat ca importatorii considera ca procedura platii prin decont este una principial corecta, insa administrarea acestui impozit de catre fisc si nu de catre vama este dezastruoasa pentru un buget, si nu numai pentru cel romanesc.
De ce? Pentru ca, incasand TVA in vama, aplici principiul “Ce-i in mana nu-i minciuna”, adica esti sigur ca statul isi incaseaza drepturile de import, fiind ulterior problema contribuabilului de a-si regulariza cu statul obligatiile de plata reciproce (mai rapid sau mai lent, in functie de capacitatea administrativa a fiscului).
Numai ca, ignorand experienta altor tari, Ministerul Finantelor Publice a stabilit ca de la 1 ianuarie 2007 toti importatorii sa nu mai piarda prea mult timp prin vama. Dupa trei luni in care colectarea TVA (principala sursa de venit bugetar) a atins cote ingrijorator de mici, Ministerul Finantelor Publice a revenit si a modificat din nou Codul Fiscal.
Din pacate insa, timp de trei luni, orice baiat destept - ca sa folosim un termen consacrat - a putut sa isi infiinteze un SRL de apartament, sa deruleze importuri uriase din state extracomunitare, sa revanda bunurile importate si sa transfere in alte conturi banii incasati, dupa care... prinde firma-fantoma si scoate-i ochii! Si cum spuneam, la trei luni de la intrarea in vigoare a modificarii, Ministerul Finantelor Publice anunta ca a gasit solutia salvatoare! Se revine, in ceea ce priveste bunurile de provenienta extracomunitara importate, la situatia dinainte de 1 ianuarie... Asta da PR, strategie de comunicare, pacalire a ochiului vigilent al presei.
Asadar, Ministerul Finantelor Publice, in loc sa isi asume responsabilitatea greselii, sa recunoasca faptul ca s-a produs bugetului de stat un prejudiciu imens, a transformat un dezastru intr-un fel de succes: nu s-au pierdut sume uriase din cauza unei modificari prost gandite (asta daca nu dam crezare zvonurilor ca cineva a premeditat acest lucru), ci s-a prevenit producerea unui prejudiciu si mai mare, totul datorita unei idei geniale, respectiv anularea modificarii.
Putin probabil ca cineva sa creada ca ministrul finantelor de atunci si-ar fi pus cenusa in cap, dar putea (daca nu el, atunci prim-ministrul) sa schiteze public ca incearca sa stabileasca ce director e vinovat ca nu a verificat experienta si legislatia similara a altor state (unele mult mai putin expuse riscului evaziunii fiscale decat Romania), ca nu a consultat alte directii din interiorul ministerului sau alte institutii care sa evalueze impactul bugetar, ca nu a cascat ochii, ca a semnat ca primarul etc.
Acum, ministrul de finante din acea perioada este secretar de stat responsabil cu trezoreria (adicatelea cu imprumuturile publice) si probabil ca nu are timp sa se plictiseasca, asa cum se credea atunci cand colectarile la buget in 2006 au atins un maxim istoric si cand statul roman a incasat peste 2,5 mld. de euro din privatizarea BCR, iar postul respectiv de secretar de stat era desfiintat pentru lipsa obiectului de activitate.
P.S. Si daca si-ar fi asumat cineva responsabilitatea, ce s-ar fi intamplat? Nimic. Asumarea responsabilitatii pentru o greseala sau un esec este, in politica si administratia noastra, doar o vorba in vant, care nu produce niciun fel de efecte practice, cum ar fi o demitere sau o demisie.
“Orice baiat destept a putut sa isi infiinteze un SRL, sa deruleze importuri uriase din state extracomunitare, sa revanda bunurile importate si sa transfere in alte conturi banii incasati, dupa care... prinde firma-fantoma si scoate -i ochii!
Sebastian Bodu,
fost presedinte ANAF
