Studiul Deloitte pleacă de la situația la zi. Astfel, în anul 2016, consumul anual de gaz natural a fost de 10 miliarde de metri cubi, din care 1,3 miliarde de metri cubi au fost importați, iar restul provin din producția internă. România are în sol, rezerve de gaz dovedite de aproximativ 105 miliarde de metri cubi, ceea ce înseamnă consumul intern pentru o perioadă de 10 ani și jumătate. În ceea ce privește țițeiul, situația este mai complicată, în sensul că rezervele interne mai acoperă consumul echivalent pentru patru ani și patru luni.

Pentru a putea menține nivelul de consum al gazelor naturale, România are nevoie de noi surse de producție. Variantele luate în calcul sunt descoperirea de noi zăcăminte pe teritoriul onshore (variantă puțin probabilă), exploatarea gazelor de șist (variantă care este puternic contestată) și trecerea la investiții și exploatare a rezervelor din Marea Neagră, adică din teritoriul offshore.

Important este că în urmă cu câțiva ani, în Marea Neagră, s-au descoperit rezerve exploatabile cuprinse între 42 și 84 miliarde de metri cubi, într-un singur perimetru. În același timp, trebuie spus că proiectele offshore sunt considerate ca având un risc investițional crescut. Costurile exploatării depind de adâncimea apei la care se realizează, de distanța față de țărm sau de adâncimea sondei folosite. Aceste investiții pot avea însă și un avantaj, în sensul că durata lungă de implementare și exploatare le face mai puțin vulnerabile la fluctuațiile de preț. Producția de hidrocarburi offshore, adică în Marea Neagră, poate fi considerată ca un proiect de investiții pe termen lung.

Interesant este că investițiile vor trebui să se concentreze asupra exploatării resurselor din perimetru și aducerii lor până la teritoriul României, întrucât sistemul de transport de gaze naturale, proiectat în anii 60, poate transporta o cantitate de gaze de trei ori mai mare decât nivelul actual. Sistemul a fost gândit pentru industria socialistă care a trecut printr-un amplu proces de restructurare.