Săptămâna austerității a coincis cu cea a sportului la nivel european. Concordanță fatidică am putea spune. Performanța de a atrage fonduri europene seamănă suficient cu cea de a trage la poartă. În ambele cazuri, la mare distanță de țintă. Nu contează că vorbim de o minge de fotbal sau de handbal. Sau că în loc de porți avem buturi. Hotărât de soartă sau nu, momentul poate fi unul providențial. În primul rând, sportul este din nou util societății. Plafonul de 6.000 de euro prevăzut pentru salariile sportivilor va contribui la balansarea deficitului public. În mod salvator, probabil.

Jocul cu sumă nulă
Mai ales că sălile de sport construite în localități depopulate au deturnat fondurile acordate de Bruxelles. În cel mai alert și autohton spirit antreprenorial. În plus, mare parte din cluburile de fotbal din Liga a 2-a luaseră competiția prea în serios. Susținute de autorități locale permanent dornice de capital electoral, angajate în cunoscutul joc cu sumă nulă.

În Superligă lucrurile erau deja complicate. Perioada puternicelor arome politice din primul deceniu al anilor 2000 e istorie. Doar că mare parte din cluburile sprijinite cu bani publici performează modest la capitolul prezenței publicului pe stadioane. E drept, nici cele care se bucură de suport privat stau nu deloc bine la acest capitol.

Pe scurt, e prea puțin important dacă vorbim despre porți, buturi sau panouri. De baschet. Pot fi și panouri fotovoltaice, atât timp cât prin grija primăriilor ele apar unele peste altele pe același teren. Din generozitate, desigur. Sinergiile sunt binevenite, fapt confirmat de reușitele edililor privind utilitățile publice, oferite, și ele, la cele mai înalte standarde.

Șocul de care sportul are nevoie
Așadar, vor fi mai puțini bani publici pentru sport. Dar, așa cum știm, amenințările pot fi transformate în oportunități. Uneori. Poate fi acel șoc puternic de care sportul are nevoie. Echipele naționale sunt sau s-ar cuveni să redevină prioritate zero. Sunt principalele instrumente de marketing ale unui domeniu care se poate ridica doar prin el însuși.

În pofida unei legi care condiționează sponsorizarea în funcție de cifra de afaceri și impozitul pe profit. Sau a managerilor de companii care privesc sportul doar ca simplă extensie de marketing, pentru propriile campanii.

România se bucură încă netulburată, de un sistem sportiv birocratic. Moștenitor al unui sistem centralizat menit să folosească sportul pentru legitimarea propriei ideologii. A trecut mai bine de un sfert de secol de atunci. Franța se bucură de un sistem sportiv social, Danemarca a ales unul misionar, iar celelalte țări puternice din Vest au optat pentru sistemul corporatist. Drumul către aceste modele este foarte lung.

Catalogul sistemului piramidal
Baza de selecție necesară sportului nu este o vorbă în vânt. Însă “registrul biomotric” nu este suficient. “Marea încercare” sau “Hustle” în varianta originală, este un model mult mai accesibil. Iar povestea oferită excepțional de Adam Sandler este dovada că un business de 10 miliarde de dolari depinde de profunzimea lui. Chiar dacă preferăm să-i spunem sistem piramidal. Resursa esențială este mult mai aproape decât pare.

Și poate fi oferită de relația dintre ANS și Ministerul Educației, parteneri cu sau fără voia lor, de-a lungul timpului. Competițiile dintre școli, licee și universități, într-un context care să prețuiască și să respecte misiunea națională a sportului, sunt mai mult decât posibile. Beneficiile vor fi uriașe pe termen scurt și lung.

Simona, Cristina și David
Tinerețea este o valoare fabuloasă a sportului. Și foarte telegenică. Datorită ei va apărea câte un “Bo Cruz” atât pentru baschet și handbal, cât și pentru rugby și volei. Și datorită mulțimii “Bo Cruz” vom avea echipele naționale atât de mult dorite. Scouterii inimoși și pasionați vor ști să aleagă pentru echipele naționale, indiferent dacă 6.000 de euro va fi un salariu prea mare sau prea mic pentru ei.

S-ar putea spune simplu, “Fă Rai din ce ai”. Altfel, sunt genii kinestezice care se pierd. Simona, Cristina și David sunt doar excepții apărute într-o viață, prin generozitatea hazardului. E un privilegiu să fim contemporani cu ei. Parafrazând, nici cel mai scump diamant nu strălucește, dacă nu îl vede nimeni.