Adjunctul secretarului general al NATO, Mircea Geoană, a participat pe 24 ianuarie la un eveniment dedicat celebrării Unirii Principatelor Române. Evenimentul a avut loc în Belgia, la Bruxelles, și a fost organizat de Asociația Proiectul România 2030.

Evenimentul și-a propus să reunească români din țară și din diaspora pentru a analiza contextul și semnificația „Micii Uniri”, dar și modul în care unitatea și solidaritatea reală de care au dat dovadă românii atunci, precum și speranța și încrederea în viitor, pot reprezenta și astăzi elementele fundamentale pot asigura transformarea statului român într-unul cu adevărat modern și prosper.

Prezent la eveniment, Mircea Geoană a prezentat semnificația Unirii Principatelor Române, vorbind și despre contextul politic actual. ”Republica Moldova e o țară plină de români”, a spus, printre altele, politicianul român.

Vă prezentăm integral discursul lui Mircea Geoană:

Bună seara!

Mulțumesc Asociației Proiectului RO2030 pentru invitație și organizarea acestui eveniment dedicat Unirii Principatelor Române și oferit comunității românești din Belgia.

Dragii mei,

Azi ne amintim de ziua Unirii din 1859.

Cele două principate române, Moldova și Țara Românească, și-au pus atunci destinele laolaltă printr-un act de voință comun. Un eveniment ce a stat la baza bulgărelui de zăpadă ce a condus la crearea României Mari in 1 decembrie 1918.

A fost voința unei clase politice excepționale, conservatoare prin naștere, progresistă prin educație și romantică prin idealuri.

Vorbim despre fiii boierilor întorși de la studii, bonjuriștii de la jumătatea secolului nouăsprezece.

Ideile lor, aduse în bagaje de la Paris, Viena și Berlin, au transformat, într-o jumătate de secol, niște teritorii fără orizont politic într-un stat independent, suveran și național.

Revoluționari, toți educați, vorbitori de franceză, italiană sau germană, puși la curent cu filozofia și politica europeană, unii dintre ei bogați, unii juni, alții trecuți de prima tinerețe – acești temerari au reușit, până la urmă, să facă un salt istoric spectaculos: de la eșecul revoluției pașoptiste la reușita Unirii Principatelor.

După zece ani de efort, au izbutit să unească două părți separate ale aceluiași neam. Au reușit fiindcă au transformat ideile în măsuri practice.

Au reușit fiindcă au organizat idealul după reguli și mijloace.

Pentru că au pus la o parte competiția dintre ei pentru binele nației.

Unirea Principatelor a fost un proces început în 1848, când focul revoluției a călit nu doar idealurile sociale, ci și acela al unității naționale.

Românii își potriveau ceasul istoriei cu cel al Europei.

Programul de țară de la 1848, urma să îl împlinească Alexandru Ioan Cuza unsprezece ani mai târziu.

Principele Cuza rămâne în istorie ca efigie a unui vis, a unei rugăciuni primite, a gândului înaripat de voință și a voinței transformată în faptă.

Dar Cuza nu doar a unit, ci a și transformat țara.

A introdus reguli clare de rânduire a statului.

A fost arhitectul primului mare salt istoric din istoria modernă a României.

Educația de toate gradele, ocrotirea sănătății, armata și ordinea internă, economia agrară, sistemul fiscal, transporturile, cultura, justiția – toate au fost organizate de el și reorganizate.

De la el ne-a rămas expresia „ocaua lui Cuza”, o reamintire a nevoii perene de a lupta pentru reguli egale pentru toți si împotriva cancerului pe care corupția o reprezintă pentru prosperitatea și sănătatea morală a fiecărei națiuni.

Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, face o paralelă memorabilă între Cuza și Abraham Lincoln.

Ca și Lincoln, Cuza a reconstituit din temelii o țară și a plătit îndrăzneala sa cu moartea lui politică.

Lincoln a plătit prețul cu moartea fizică, prin asasinare.

Odată cu Unirea din 1859 a crescut sentimentul unității românilor.

După ce Moldova și Țara Românească au devenit una, toate teritoriile locuite de români au început să tresalte.

Conștiința românilor de pretutindeni s-a încărcat cu realitatea acestui vis românesc total.

Iar ceea ce până atunci nu exista nici ca posibilitate, a devenit o datorie a tuturor.

Și astfel, Unirea cea Mare, de la 1918, a devenit un proiect politic clar, gândit și pregătit cu răbdare, în așteptarea momentului favorabil.

Care a venit la timp, ca o vreme a culesului.

Azi, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, recunoscut și tot mai respectat de toată lumea.

Este membră a celei mai dorite și invidiate uniuni de state și face parte din cea mai mare alianță militară a planetei.

România e o țară mare și plină de resurse. Și chiar dacă drumul ei spre prosperitate e încă lung, România se află, totuși pe el, alături de partenerii ei din lumea civilizată.

Nu toți românii trăiesc, însă, în România.

Unii trăiesc în teritorii pe care războaiele și pacea le-au decupat din corpul țării. Minorități românești istorice trăiesc în Serbia și Ucraina și cară cu ele, de decenii, povara unei grele nefericiri.

Republica Moldova e o țară plină de români.

Istoria a mutat-o cu totul din matca ei, i-a falsificat certificatul de naștere și de identitate, iar astăzi e un stat independent care își poate decide singur soarta.

Chiar dacă unii încă încearcă sa perpetueze minciuna sovietică că românii ș moldovenii nu ar fi o unică parte a aceleiași națiuni.

Alți români trăiesc în vechiul exil politic.

Ei și-au părăsit țara în vremea regimului comunist și au creat comunități românești în Occident, care la a doua generație au început să uite limba.

Dar marea diasporă a României e formată din românii care au emigrat în anii de după 1989.

Unii dintre ei au părăsit un stat împotmolit în probleme economice, incapabil să le asigure șansele unei vieți decente.

Alții au părăsit o conjunctură politică, sătui de nedreptate, de nepotism și de lipsă de perspectivă.

Mulți români trăiesc chiar astăzi cu dorința de a-și salva copiii prin școli și studii la universități străine.

Și nu consider că orice plecare e un minus – nici pentru cel ce decide să plece și uneori nici pentru România, pe care o va purta mereu în suflet.

Sunt destui români care au făcut performanță în Occident, în condiții pe care România nu le-ar fi putut oferi. Destui care ne animă profund patriotism prin acțiunile lor exemplare în colțuri îndepărtate ale lumii.

Dar totuși prea mulți pleacă…

Aproape cinci milioane de români trăiesc azi în afara României.

Un sfert din întreaga suflare românească. Dumneavoastră, respectabilii reprezentanți ai Diasporei, cunoașteți bine aceste cifre.

Am vorbit cu alte ocazii despre riscul existențial al depopulării României prin declin demografic și emigrare masivă. Este vital sa găsim soluții atât împotriva depopulării, dar mai ales al dezrădăcinării acestora de corpul și inima națiunii române.

Dacă declinul demografic și fluxurile de migrațiune pot fi reversibile, pierderea legăturii emoționale cu Patria, de apartenență la o singură Națiune poate deveni ireversibilă, conducând la înstrăinare, pierderea conștiinței naționale și, treptat, de asimilare.

Pentru că nu geografia sau pașaportul definesc adevărata apartenență națională, ci limba, cultura si credința.

Aceasta este adevărata provocare căreia trebuie sa îi găsim un răspuns împreună.

Investind masiv în școli de limbă română, în școli de duminică, în lectorate și catedre de limbă română, prin crearea unei adevărate rețele de cultură și civilizație română, în toate comunitățile românești.

Prin efortul conjugat al statului, al sectorului privat și al mediului civic, al celui academic și artistic și, mai ales, al bisericilor românești.

Exemplul dat de duhovnicul meu, părintele Ciprian Grădinaru, cu școală româneasca Sfântul Siluan, se regăsește în multe alte colțuri ale Europei și ale Americii de Nord.

Ele trebuie încurajate, sprijinite și date ca exemplu al unui efort al întregii națiuni pentru păstrarea vie a inimii și sufletului țării noastre.

Trebuie să deschidem discuția despre umplerea tranșeelor create între cei de acasă și cei de afară și despre cum pot câștiga împreună toți românii.

O țară e părăsită, de regulă, de cei care nu mai pot suporta și de cei care sunt prea buni pentru ea.

N-o spun depreciativ, ci o spun cu amărăciune.

România și-a pierdut forța de muncă pentru că n-a știut și nici n-a putut s-o răsplătească.

Și-a pierdut, pe de altă parte, multe minți strălucite și mulți profesioniști de valoare, fiindcă nu le-a oferit o șansă bazată pe merit.

Azi, o mare parte a românilor plecați din țară după 1989 trăiesc cu demnitate în Franța, Spania, Germania, Italia, Marea Britanie, America și în multe alte locuri.

Unii au reușit să-și clădească acolo o nouă viață, uneori cu sacrificii mari.

Alții n-au scos-o la capăt sau dorul a fost prea mare și, până la urmă, s-au întors.

Unii au încercat să se întoarcă, însă birocrația și lipsa condițiilor de școală pentru copii sau de sănătate pentru cei vârstnici i-ai făcut să facă calea îndărăt.

E important să observăm și să spunem apăsat: românii care au părăsit România n-au făcut-o de bunăvoie, ci fiind forțați s-o facă.

Din motive economice, politice, profesionale sau morale, ei au ales să plece. Și au plecat, dar inima și-au lăsat-o în țară…

România e azi unită prin inimile românilor și româncelor ei.

Oricât de mare ar fi depărtarea, sufletul românesc o străbate într-o clipită și se întoarce la București, la Cluj, la Iași, în Ardeal, în Moldova, în Dobrogea, sau în Regat.

Unirea românilor de pretutindeni depinde doar de noi.

Nu are nevoie dea atenție politică o dată la patru sau cinci ani.

Are nevoie doar de puțină omenie, de înțelegere pentru celălalt, de compasiune și solidaritate, de corectitudine, de blândețe.

De păstrarea limbii, culturii si credinței noastre.

Ca să ne unim iarăși, „în cuget și simțiri”, trebuie să renunțăm la dușmănia dintre noi, la invidie si sa unim in a condamna si a lupta împotriva celor care continua sa sape șanțuri si nu punți intre cei de acasă si cei de afara. Nu geografia sau pașaportul ne definesc, ci identitatea noastră ca aparținători ai unei Singure Națiuni.

Dragii mei,

Să nu mai lăsăm politica să ne dezbine.

Să nu ne mai vorbim de rău unii pe alții în fața străinilor.

Să nu ne mai rușinăm cu ai noștri.

Să nu fugim de ei atunci când le e greu și au nevoie de ajutor.

Să ne purtăm cu românii noștri cu aceeași generozitate și aceeași frăție pe care le-am arătat refugiaților ucraineni.

Căci și românii au fost și încă sunt, mulți dintre ei, un fel de refugiați ai istoriei.

Avem cu toții mult de câștigat dacă reușim să redevenim marea națiune română.

Dacă reușim să ne respectăm între noi, să ne mândrim unii cu alții, să ne punem mințile și energia în folosul nostru, să fim fericiți că vorbim și gândim românește. Poate chiar să ne iubim.

Căci atunci, oricât de mare va fi distanța dintre noi, nimeni nu ne va putea înfrânge.

Si, in cuvintele lui Mihail Kogălniceanu către Alexandru Ioan Cuza, când, la urcarea pe tron, îl îndemna pe noul domnitor, într-un impresionant discurs: “Reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție”.

Ceea ce Alexandru Ioan Cuza, cu carisma și spiritul său vizionar, a și făcut.

In vremuri diferite, însă cu uriașe provocări în fata națiunii romane, este timpul sa reînvățăm patriotismul si “strămoșeasca frăție” de la înaintașii noștri.

Astăzi, de Ziua Unirii Principatelor Române, vă urez tuturor, plin de speranță, La mulți ani!

Le mulțumesc doamnei Aurica Ichim, președinte al Muzeul Municipal Regina Maria Iași & domnul Florian Bichir, Conferențiar Universitar, Academia Militară și Cercetător Științific al Academiei Romane, pentru participarea la evenimentul din această seara și aștept cu mare interes dezbaterea privind Mica Unire pe care o vor iniția în curând.