Proiectorul Super 8, lansat de Kodak în 1965, a devenit popular ca urmare a conţinutului pornografic mare care se putea livra rapid, cu ajutorul său. Modelul era ideal pentru proiecţii private, cu rolele sale lungi de peste 15 metri, care permiteau vizionări de durată sensibil mai mare decât cele posibile până atunci.
Replica din direcţia foto s-a numit Polaroid - aparat şi tehnologie denumite astfel după compania care le-a inventat. Fotografii obţinute instantaneu, în mai puţin de un minut, fără a pleca de acasă la un centru de procesare – acestea erau avantajele unui aparat foto de-a dreptul revoluţionar, exploatate în mod logic pe raţiuni legate de intimitate, dar şi de pornografie. Unde mai pui la socoteală şi că, folosind un astfel de aparat, nimeni nu riscă momente jenante şi priviri dezaprobatoare în centrul de unde se ridică, în mod tradiţional, pozele.
În anii ’70, războiul suporturilor video a fost tranşat şi cu ajutorul pornografiei. După ce compania Sony a lansat, în 1975, sistemul Beta, cei de la JVC au dat replica, un an mai târziu, cu caseta VHS, una inferioară din punct de vedere al calităţilor tehnice, dar care a câştigat enorm mai mulţi cumpărători datorită faptului că oferea o soluţie mult mai simplă de producere şi multiplicare a conţinutului. Şi dacă pornografia a ajutat casetele VHS să le învingă pe cele Beta la capitolul popularitate şi vânzări, „serviciul” a fost reciproc. Iar asta pentru că tehnologia lansată de JVC a sprijinit industria porno să se extindă, datorită distribuirii pe suporturi cu durata superioară celor Beta. Acestea din urmă aveau doar 60 de minute, insuficient pentru majoritatea filmelor XXX, astfel că materialele video nu puteau fi disponibile pe Beta, mai notează cei de la The Indepenent.
Ceva mai aproape de zilele noastre, protocolul Voice Over prin internet (VoIP) a fost dezvoltat, se spune, tot pentru a servi piaţa produselor pornografice, după ce utilizatorii frustraţi s-au plâns de faptul că nu puteau avea acces la „dirty talk” (discuţii obscene) online. VoIP a permis celor interesaţi să folosească linii telefonice pe internet dedicate discuţiilor de acest tip, oferind, în acelaşi timp, posibitatea de a vedea chipul interlocutorului în timpul discuţiei.
Pentru mulţi, internetul însuşi este sinonim cu pornografia. Statisticile care privesc accesarea site-urilor porno sunt greu de realizat şi, oricum, imprecise, dat fiind statutul acestei industrii. O estimare făcută în anul 2007 indică o cifră de afaceri a industriei pornografice care se ridică la 2,84 miliarde de dolari anual, dintre care 89 de procente provind din SUA.
Sistemul de transmisie de date tip „pay per view” prin satelit şi cablu a ajutat şi el produsele de tip pornografic să ajungă la consumatori. Orice doritor poate comanda produse specializate de acasă, pe care să le vadă la televizor sau în cadrul unor servicii premium, oferite de anumite hoteluri.
O altă invenţie de dată relativ recentă, videotelefonul, a permis utilizatorilor să acceseze conţinuturi pornografice în orice loc şi în orice moment, oferind, de asemenea, un instrument cu care se pot înregistra imagini personale. Acesta a dat aripi amatorilor care doreau să-şi imortalizeze „producţiile” spontane, un beneficiu de care au profitat mai ales adolescenţii şi care a generat frenezia numită „sexting”, raportată în ţări ca Australia, Noua Zeelandă, SUA şi Marea Britanie.
Tot datorită pornografiei, vânzarea dispozitivelor electronice intrate pe piaţă de la începutul anilor ’90 a cunoscut un trend ascendent, alimentat de libidoul crescut al celor care nutreau dorinţa de a-şi face propriile „filme pentru adulţi”. Cu mici camere de luat vederi, tot mai performante de la an la an, utilizatorii de toate vârstele au început să devină din ce în ce mai creativi şi, implicit, mai dispuşi să-şi imortalizeze aventurile sexuale.
