Liderii de sindicat îşi extrag de multe ori puterea din înverşunarea cu care se opun propunerilor care le-ar putea atinge interesele.
O cantitate imensă de cuvinte înfăşoară fiecare fapt şi, în final, prea puţine lucruri se întâmplă. Desigur, politicienii cresc sau scad în sondaje, primesc posturi şi apar la televizor şi în ziare mai degrabă în funcţie de percepţia pe care o lasă vorbăria din jurul lor decât în funcţie de fapte.
Care este sensul celor de mai sus? Un lucru lipseşte cu desăvârşire aproape din discursul public: responsabilitatea. Fiecare lucru spus creează o aşteptare. Dacă nu ar crea o aşteptare, niciun politician nu ar avea vreun fel de putere. Doar că România s-a transformat într-un spaţiu în care discursul public este doar un exerciţiu de retorică şi de imagine, care nu are în spate vreun angajament real sau responsabilitate. Apoi se naşte mirarea legată de dezertarea în faţa votului şi de lipsa de interes a oamenilor obişnuiţi faţă de zona publică.
Aproape nimic nu se poate clădi pe gunoaie. Dacă baza pe care noi vrem să punem ieşirea României din situaţia actuală - alegerile pentru preşedinte şi reformarea economiei şi administraţiei - nu este decât un munte de promisiuni neonorate şi de neasumare a responsabilităţii - adică gunoi -, e foarte greu de crezut că rezultatul nu va mirosi.
Din nefericire, procesul de curăţenie durează puţin mai mult decât un ciclu electoral şi cere consecvenţă şi coerenţă. Nu în ultimul rând, cere curaj. Care este, oare, motivul pentru care, deşi există o singură coaliţie de guvernare, s-au creat două programe anticriză separate? Care este motivul pentru care, deşi există un singur organism de guvernare - teoretic, responsabil pentru soarta ţării -, legea salarizării unice a fost mai contestată în interiorul coaliţiei decât în afara ei? Cei care se ocupă de studierea comportamentului organizaţiilor ar răspunde că motivul este unul singur - nu există un obiectiv comun asumat şi nici responsabilitate pentru un scop comun, care să depăşească interesele individuale sau de grup.
Trăim în epoca lui “a da bine”. Sătui de a asista la exerciţiile cu datul bine, oamenii normali s-au retras în vieţile lor private şi au abandonat zona publică. Nu există nicio valoare adăugată în a da bine. Cauzele sunt îmbrăţişate şi abandonate, măştile sunt scoase şi puse în funcţie de potenţialul de imagine. Valoarea adăugată se află dincolo de “eu” şi de “azi”.
România nu are lideri extraordinari, pentru că românii nu mai vor să‑şi ia responsabilitatea de a aminti personajelor publice să-şi respecte cuvântul; şi pentru că personajele publice joacă pe un teren de pe care arbitrii au plecat - ei fac regulile, ei le încalcă, fără nicio consecinţă, fără responsabilitate.
