In primul rand, in Romania inca nu se practica acele contracte prin care un angajat este obligat sa nu lucreze la concurenta pe o perioada, dupa ce paraseste compania. Astfel, acesta pleaca linistit cu baze de date sau informatii interne, si nu il opreste nimic sa le dea apoi noului angajator. De ce n-ar face-o, pana la urma? Apoi, firmele sunt din ce in ce mai incarcate de nivelul salarial nepermis de mare la care s-a ajuns, aproape independent de industrie, plus ca lucreaza pe aceeasi masa critica de persoane, care se plimba dintr-o parte in alta.
Este o piata a angajatului, dar, pe termen lung, nici macar acestuia nu ii va face bine. Atunci cand esti overpaid - si nu constientizezi ca este vorba de o situatie circumstantiala - iti va fi din ce in ce mai greu sa te autoevaluezi. Prin urmare, atunci cand piata va ajunge la o anumita normalitate, si urmatorul angajator o sa iti ofere exact “cat faci”, socul s-ar putea sa fie foarte mare.
Din pacate, fenomenul este atat de extins, incat pana si studentii care vin la interviuri au curajul sa dea cu pumnul in masa. “Imi dai suma X sau nu vin la tine. Oricum, sunt altii care ma vor”. De fapt, pana si propriii angajati pot ajunge sa faca asta, daca nu esti atent. Si atunci, compania va intra in zona in care trebuie sa se milogeasca de angajat ca sa il pastreze, sa ii mareasca salariul in mod nejustificat sau sa ii mai creasca plafonul la telefonul de serviciu.
Este o abordare gresita. Imi spunea cineva acum cateva zile ca, in Romania, managementul functional este cel autocrat. Poti sa platesti un angajat oricat, la primul milion in plus pe care il primeste de la altii, va pleca. Se numeste “mercenar”. Solutia? Quid pro quo - faci pentru mine, primesti in schimb. Si o cultura organizationala mai buna, oricat de cliseu ar putea parea.
