Dacă cele 50 de portrete imense și puternic colorate din „Heads“, prima lui expoziție organizată de un muzeu din SUA, vor avea același efect, rămâne de văzut între 19 august și 14 octombrie anul curent, când vor trona în centrul orașului New Jersey, în apropierea New Yorkului. Până atunci, însă, artistul plastic Dumitru Gorzo, 37 de ani (bucureştenii încă mai pot vedea vechile lui graffiti cu „Ceaușescu – Vin în 5 minute“ și Băsescu – „Plec în cinci minute“, iar unii îşi amintesc de expoziţiile lui în care combină imagini arhaice, tradiţionale, cu simboluri ale vieţii cotidiene actuale sau intervenţiile artistice ale grupului Rostopasca, din care a făcut parte) ne povestește despre acest proiect major pentru un artist român, despre cum este să faci artă și să trăiești în America, despre curatori și artiști.
MONEY Magazine: Cine a fost cu ideea acestei expoziții?
Dumitru Gorzo: Lucrez la această expoziție împreună cu NJMoCA (New Jersey Museum of Contemporary Art – n.r.) de la începutul lui 2011 și, dacă invitația de a realiza acest proiect a venit dinspre muzeu, ce anume lucrări și felul în care arată instalația în general sunt alegerile mele. Bineînțeles că Marek Bartelik (preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă – n.r.), curatorul acestui proiect, a avut și el un aport în realizarea expoziției.
Lucrările au fost create special pentru eveniment?
În general prezint lucrări noi atunci când am de‑a face cu evenimente importante și, dat fiind calibrul acestei expoziții, am ținut neapărat să vin cu lucrări făcute special pentru asta, oarecum diferite de ceea ce am expus până acum.
Prin ce sunt diferite față de precedentele?
De obicei, nu îmi prea impun constrângeri atunci când e vorba de o expoziție, ori faptul că m‑am oprit asupra unui singur element – capul – m‑a determinat să schimb felul în care am tratat proiectul ca întreg. Partea bună în aceste lucrări o dau soluțiile de natură plastică adoptate și felul cum acestea reușesc să sugereze ideea de varietate într‑un număr de imagini ce se învârt în jurul aceluiași subiect. Deși, prin modul în care tratează forma sunt cumva sculpturale, iar prin dimensiune și număr creează senzația de monumentalitate, am uneori impresia că sunt stări, și nicidecum imagini.
Au existat modele după care au fost create portretele?
Există anume tipologii care s‑ar putea regăsi ici‑colo, însă nu asta m‑a interesat atunci când am hotărât tema expoziției, ci ideea de cap ca prezență, stare, posibilitate.
Cât timp ți‑a luat să le lucrezi?
Lucrez la acest proiect cam de un an și jumătate. Într‑un fel e de înțeles pentru că este vorba de 50 de lucrări cu dimensiuni de 245/123 cm. M‑am jucat aici cu materiale gen hârtie, pânză, placaj, acrilic, ulei, pigmenți, tușuri etc.
Vor fi cu vânzare?
Nu, nu sunt expuse pentru vânzare. De altfel, după câte știu, expozițiile organizate de muzee nu au printre obiective comercializarea lucrărilor. Că ulterior unele dintre aceste lucrări vor face obiectul unor tranzacții ale galeriei Slag, galerie care mă reprezintă, asta e altă poveste. În ceea ce privește prețul lucrărilor, singurul lucru pe care pot să‑l spun este faptul că a crescut substanțial față de ce se întâmpla în România.
Cum te simți la prima ta expoziție organizată de un muzeu din SUA?
Ocupat. Nu am timp să mă gândesc la asta decât din perspectiva celui care o să lucreze, ca de obicei, până în ultimul moment. Iar imediat după o să fiu critic, cât se poate de critic. Critică pe care o văd ca pe un instrument ce mă ajută să înțeleg ce se petrece cu arta mea. Nu o să ies nicidecum în public pentru a mă biciui.
Cum e să lucrezi în America?
Să lucrezi în America e aproape la fel ca și cum ai lucra la Ieud (sat din Maramureș unde s‑a născut artistul – n.r.) sau la București, cu diferențele importante date de mediul artistic. Mai e ceva, atunci când te afli într‑un loc ca Bucureștiul, îndeobște, îți imaginezi lumi mai bune și cu potențial măreț. Aici ești cam la ultima stație. Prin urmare nu mai poți da vina pe izolarea țării, a scenei culturale. E o întâlnire cu posibilitățile și neajunsurile tale și pe cât poate să fie de dură, pe atât o găsesc de valoroasă. Am avut un spațiu de lucru încă de când am pus piciorul în New York, iar în momentul de față, date fiind dimensiunile proiectelor în care sunt implicat, lucrez în două locuri. Aș mai adăuga faptul că experiența mea americană e legată în special de New York, unde lucrez și trăiesc. Cum stau lucrurile în restul Americii nu aș putea spune cu exactitate.
Cum e să trăiești acolo?
Solicitant, alert, plin. Unul dintre lucrurile care îmi plac la New York este faptul că ai posibilitatea de a sta în mijlocul nebuniei cât timp poftești, apoi brusc să te retragi în atelier fără a fi conturbat de exterior. Posibilitatea de a pendula între miezul acțiunilor de afară și izolarea atelierului e unul din cadourile pe care le face acest oraș.
Cum ești privit ca artist la New York?
Normal din punctul meu de vedere. Bine, dacă e să mă gândesc la felul în care evoluează lucrurile din jurul artei mele.
Ai complexul europeanului în America?
Din câte știu eu, nu. E un spațiu generos, fără multe presiuni inutile, iar amestecul de oameni și plaja posibilităților te scutesc, după câte îmi dau seama, de asemenea stări. Ce‑i drept, dată fiind agitația și obiceiurile locului, nici nu prea ai timp de asta. Am impresia că singurele complexe pe care le afișează europenii în America, atunci când o fac, sunt complexe de superioritate despre care nu știu dacă sunt reacții imbecile sau nu.
O comparație între curatorii americani și cei de la noi?
Curatorii, ca și artiștii, sunt cam la fel peste tot, buni și mai puțin buni. Din experiența mea, în România sunt prea puțini curatori care se iau în serios.
O comparație între percepția publicului american și cel român vizavi de arta contemporană?
Din păcate, publicul român interesat de arta contemporană nu este deloc numeros. Între altele, e și rezultatul faptului că sistemul de educație de la noi nu încurajează deloc interesul în această direcție. Și e păcat, dacă ne gândim că arta timpului în care un individ trăiește e unul dintre lucrurile care pot contribui pozitiv la dezvoltarea lui.
Cum este privită arta stradală în America?
Arta care se întâmplă să facă obiectul expunerii în spațiul exterior, numită generic artă stradală, este privită ca orice formă de manifestare vizuală contemporană. Și cum a devenit obișnuință, succesul sau insuccesul unui proiect este dat de valoarea estetică ori de noutatea propusă, nicidecum de partizanatul stradă versus galerie.
Ce șanse ar avea alți artiști români din generația ta să‑și facă o carieră în America?
Cam aceleași șanse pe care le are un artist american. Și dacă ne gândim că New Yorkul are câteva zeci de mii de artiști – după estimările unora ar fi chiar peste o sută de mii – și că mai sunt alte câteva sute de mii care își doresc o carieră aici, aș spune că lucrurile nu arată încurajator. E greu, însă nu imposibil.
Când ai plecat la New York, ai avut, bănuiesc, niște așteptări. Câte dintre ele s‑au realizat?
Am venit aici pentru a fi parte din cea mai importantă scenă a artei contemporane și pentru a vedea anumite lucruri într‑o lumină nouă, ceea ce s‑a și întâmplat. Și cum lucrurile arată bine în ceea ce privește receptarea artei pe care o fac, am un motiv în plus pentru a crede că New Yorkul a fost o alegere bună.
Acest articol nu reprezintă consultanță financiară.
