Best sport films

Parteneriatul dintre cinema şi sporturi a fost medaliat deseori cu Oscaruri sau cu preţuirea criticilor, aşa că mi‑a fost extrem de greu să mă rezum la doar 10 titluri din puzderia de filme care se întreceau în mintea mea pentru lista de mai jos. Pentru că ierarhizarea s‑a dovedit atât de complicată, am renunţat la clasificare în favoarea unei enumerări, fără însă a mă limita doar la sporturile olimpice.

„Chariots of fire“/ „Carele de foc“ (1981)
Regia: Hugh Hudson Cu: Ben Cross, Ian Charleson, Ian Holm, Nigel Havers

E o alegere firească, mai ales ­pentru că faimoasa piesă a lui Vangelis de pe coloana sonoră a acestui film a devenit, practic, tema muzicală a Olimpiadei din 2012 și i‑a prilejuit lui Rowan Atkinson (Mr Bean) unul dintre cele mai reușite scheciuri de la ceremonia de deschidere. Puţine filme au influenţat mai mult felul în care cinemaul a dramatizat sportul. Dar majoritatea peliculelor ce au urmat au adoptat doar „suprafaţa“ – ralantiul, muzica eroică etc. – și au uitat de esenţă. Regizorul Hugh Hudson istorisește triumful atletic al lui Harold Abrahams și al lui Eric Liddell, fără să accentueze încurajările de pe margine sau manifestările de tipul „pumni în aer“. În schimb, el încearcă să capteze eforturile cumplite și satisfacţiile exaltante ale sportivilor, în timp ce le revelează caracterele puternice, fie că e vorba de determinarea unuia sau de inteligenţa celuilalt. Prima înfrângere a lui Abrahams în faţa lui Liddell e reluată din nou și din nou, redând agonia în buclă a învinsului. Foarte impresionant e și felul în care actorii izbutesc să arate ca atleţii adevăraţi – în zilele de azi, din păcate, se preferă folosirea dublurilor.

„Raging Bull“/„Taurul furios“ (1980)
Regia: Martin Scorsese Cu: Robert DeNiro, Joe Pesci, Cathy Moriarty, Frank Vincent

Scorsese a declarat într‑un interviu faimos că singurul regizor care a știut să filmeze boxul a fost Buster Keaton. Ce ironie înduioșătoare: Marty, un copil bolnav de astm căruia i‑a fost interzisă orice formă de efort fizic, a făcut una dintre cele mai mari pelicule sportive din istorie. În documentarea pentru „Raging Bull“, cineastul a mers la doar trei meciuri, suficient cât să vadă scene pe care le‑a transformat apoi în imagini incredibile, iconice: picături de sânge ce se scurg de pe corzi, un burete îmbibat în sânge stors pe spatele unui boxer, jocul de picioare al lui La Motta, redat cu încetinitorul, ce pare un balet graţios, și multe multe altele. Până și non‑fanii boxului sunt convertiţi în admiratori necondiţionaţi ai acestui sport visceral. Scorsese abandonează punctul de vedere al spectatorului și pune camera direct în ring, folosindu‑se de fiecare truc din arsenalul său de cineast – ralantiuri, mișcări fluide, montaj epatant, imagine extrem de stilizată, în alb‑negru (pentru redarea zgomotelor loviturilor de pumn a folosit pepeni zdrobiţi) – ca să te facă nu numai să asiști, ci să experimentezi de‑a dreptul meciurile lui Jake La Motta (DeNiro). În total, există doar 12 minute de box și totuși puţine pelicule descriu mai bine intensitatea, ba chiar ferocitatea confruntărilor sportive.

„The Hustler“ (1961)
Regia: Robert Rossen Cu: Paul Newman, Jackie Gleason, Piper Laurie, George C. Scott

Paul Newman joacă aici rolul care îi va aduce, 25 de ani mai târziu, un Oscar în sequelul (trebuie să recunoaștem, inferior) al lui Scorsese, intitulat „The Color of Money“ („Culoarea banilor“). Miticul actor e în forma sa cea mai bună și mai „șmecheroasă“. El îl interpretează pe Eddie Felson, poreclit și „cel rapid“, un jucător de biliard excepţional de talentat, dar, din păcate, cumplit de arogant. Eddie e atât de sigur de succesul său, încât călătorește jumătate din ţară ca să joace cu campionul en titre Minnesota Fats (Jackie Gleason), chiar pe terenul acestuia. Adaptând romanul lui Walter Tevis, regizorul Rossen nu numai că exploatează splendoarea tehnică a biliardului profesionist, dar sapă adânc în teme precum relaţiile disfuncţionale, alcoolismul, ambiţia, lăcomia, tendinţele suicidale și singurătatea. Filmul rezultat e o combinaţie măiastră de substanţă și de stil, de credibilitate și de „cool“ pur (calitate emanată în principal de Newman, unul dintre cei mai adulaţi actori ai secolului XX). Legenda spune că, până la acest rol, interpretul nu ţinuse vreodată în mână un tac, așa că a renunţat la masa din living și a instalat o masă de biliard, ca să poată exersa ore în șir.

„Bull Durham“ (1988)
Regia: Ron Shelton Cu: Kevin Costner, Susan Sarandon, Tim Robbins

Ca și „The Hustler“, „Bill Durham“ înţelege un lucru esenţial: nu e vorba doar despre întreceri, victorii, fani și stadioane... E vorba de personaje, de interacţiunea dintre ele și de un scenariu sclipitor, cu multe replici citabile. Astfel, poţi atrage și oameni complet neinteresaţi de sportul respectiv. Inspirat din experienţele regizorului Ron Shelton din liga minoră americană de baseball, pelicula îl are în rolul principal pe Kevin Costner (Crash Davis), un jucător veteran care trebuie să‑l înveţe pe debutantul Nuke LaLoosh (Tim Robbins) despre viaţă și arta jocului. Susan Sarandon o interpretează pe Annie Savoy, o fană inveterată care, în fiecare sezon, alege un jucător pe care să‑l seducă. Acum a pus ochii pe Nuke, deși nu și‑l poate scoate din minte pe Crash. Sarandon și Costner aprind ecranul cu chimia lor sexuală într‑una dintre cele mai lascive pelicule hollywoodiene ale acelui deceniu. Costner a obţinut rolul graţie abilităţilor sale atletice și a refuzat orice dublură sau trucaj. Mai presus de toate, filmul e plin de replici memorabile, care îi dau o savoare unică. Favorita mea: „Lumea e făcută pentru oameni care nu sunt blestemaţi cu conștiinţă de sine“. De neuitat e și lecţia servită de Crash lui Nuke despre clișeele pe care trebuie să le debiteze jurnaliștilor.

„Rocky“ (1976)
Regia: John Avildsen Cu: Sylvester Stallone, ­Talia Shire

 

„Rocky“ este filmul care l‑a lansat pe Sylvester Stallone în atmosfera rarefiată a superstarurilor. Actorul, necunoscut la acea vreme, a refuzat cei 100.000 de dolari care i s‑au oferit pentru scenariu (da, l‑a scris chiar el), în schimbul posibilităţii de a interpreta rolul principal și al unui procent din încasări. Mișcarea riscantă s‑a demonstrat a fi, până la urmă, câștigătoare, pentru că „Rocky“, originalul (și nu sequelurile din ce în ce mai diluate), a devenit în scurt timp „un clasic“. Astăzi, actorul e mai mult o caricatură, dar asta nu trebuie să ne facă să uităm de extraordinarele sale performanţe de atunci. El îl infuzează pe Balboa cu o vulnerabilitate cuceritoare, ce transpare dincolo de exteriorul său dur. Talia Shire e și ea profund tușantă în rolul lui Adrian, iubita lui Rocky. Ca urmare, patru actori au primit nominalizări la Premiile Oscar: Stallone (cel mai bun actor), Shire (cea mai bună actriţă), Burgess Meredith (cel mai bun actor într‑un rol secundar) și Burt Young (cel mai bun actor într‑un rol secundar). În total, au fost 10 nominalizări și trei statuete, obţinute pentru cel mai bun film, regizor (John Avildsen) și montaj.

„The Loneliness of the Long Distance Runner“/ „Singurătatea alergătorului de cursă lungă“ (1962)
Regia: Tony Richardson Cu: Tom Courtenay, Michael Redgrave, James Bolam

„Alergatul e aproape ca o moștenire de familie la noi. În special, fuga de poliţie“, zice Colin Smith (Tom Courtney) în acest film. Așadar, un sfat preţios pentru olimpici: secretul câștigului e să comiţi o infracţiune. „Singurătatea...“ e un produs-cheie al mișcării cinematografice „Free Cinema“, foarte influentă în anii ’60. Richardson vede atletismul ca pe o sfidare, ca pe un act de rebeliune. Fabulosul Tom Courtney e un tânăr atlet ce sfârșește la o școală de corecţie. Abilităţile sale de alergător în cursele de fond îl aduc în faţa directorului instituţiei, interpretat de Redgrave, care crede în sport ca reabilitare și care îi acordă lui Smith privilegii speciale. Atunci când Colin e lăsat să alerge dincolo de sârma ghimpată, cineastul se folosește de planuri de urmărire fluide și de o coloană sonoră cu influenţe jazz pentru a reda exaltarea de a fi liber. Chiar dacă întrecerea finală, împotriva unei școli burgheze rivale, nu decurge așa cum te‑ai fi așteptat, finalul e unul dintre cele mai puternice momente din istoria cinemaului britanic.

„Hoop Dreams“ (1994)
Regia: Steve James Cu: William Gates, Arthur Agee

Se spune că, dacă n‑ai văzut „Hoop Dreams“, nu te poţi considera un fan adevărat al baschetului. Niciodată o poveste sportivă reală n‑a fost transpusă mai bine pe peliculă (sau, în cazul de faţă, pe casetă video). Regizorul Steve James urmărește doi tineri jucători de baschet de culoare, foarte talentaţi, de‑a lungul a patru ani, într‑un documentar necenzurat și foarte impresionant, realizat cu mult înainte de nebunia „reality show“-urilor. Eroii, Arthur Agee și William Gates, sunt mânaţi de un amestec de curaj și de naivitate. Antrenorul lor este bun și cald, dar și cinic și calculat. Membrii familiilor lor sunt și ei fiinţe complicate, care când ne enervează, când ne fac să ţinem cu ei. Realitatea este, la urma urmei, foarte amestecată, la fel ca și lumea baschetului competitiv de liceu, expus aici în toată complexitatea sa. Adevărul „pur“ e că dezvoltăm un atașament emoţional pentru cele două personaje centrale ale acestui documentar, mai intens decât în orice alt film narativ, pentru că știm tot timpul că puștii sunt „pe bune“. Simţim durere atunci când Gates se accidentează la genunchi, extaz atunci când Agee marchează la coș și frustrare (enormă) atunci când ne dăm seama că visele lor nu se vor realiza niciodată. Mai dramatic decât orice ficţiune.

„The Natural“/„Născut învingător“ (1984)
Regia: Barry Levinson Cu: Robert Redford, Glenn Close, Kim Basinger, Robert Duvall, Barbara Hershey, Wilford Brimley, Robert Prosky, Darren McGavin

Rareori avem parte de o distribuţie mai entuziasmantă: Redford e ideal în postură de fost „golden boy“ căruia i se dă o nouă șansă de revanșă pentru trecutul său dubios; Brimley e un personaj excentric, un căpitan de echipă cinic căruia nimic nu‑i convine; Basinger e o femeie fatală ca la carte, iar Close, o misterioasă „femeie în negru“. Însă „răii“ sunt chiar mai buni: Prosky e exasperant în rolul arbitrului plin de ură, McGavin e deplorabil ca secund al său, iar Duvall e delicios de duplicitar în rolul jurnalistului sportiv Max Mercy. În plus, filmul este de la un capăt la altul o splendoare vizuală, în special graţie felului în care Levinson utilizează lumina. Chiar dacă finalul nu corespunde romanului lui Bernard Malamud – rămâne unul remarcabil. Regizorul reușește să transforme jocul de baseball într‑o formă de artă și să ne ofere un personaj principal pe cât de talentat, pe atât de tarat.

„Jerry Maguire“ (1996)
Regia: Cameron Crowe Cu: Tom Cruise, Renée Zellweger, Bonnie Hunt și Cuba Gooding Jr.

Iată un film de pe listă care se concentrează nu atât pe eroii arenelor, cât pe indivizii care le îndrumă și le speculează talentul. Jerry Maguire, alias Tom Cruise într‑unul dintre cele mai convingătoare roluri ale carierei sale, e un agent sportiv agresiv și lipsit de scrupule, care e concediat și care își pune sub semnul întrebării viaţa, slujba și reperele morale. Filmul ne conduce în culisele excitante ale fotbalului american și se hrănește atât din superficialitatea vanitoasă a lui Maguire, cât și din reconvertirea sa spirituală. Pelicula i‑a adus regizorului și scenaristului Cameron Crowe multiple nominalizări la Oscar și a lansat carierele lui Renée Zellweger, Bonnie Hunt și Cuba Gooding Jr. (acesta din urmă a obţinut trofeul pentru cel mai bun actor într‑un rol secundar). Evident, a aruncat în lume și replici celebre precum „You had me at «Hello»“ sau „Show me the money“. Scena faimoasă în care Jerry, proaspăt șomer, cântă în mașină piesa „Free Falling“ a lui Tom Petty a devenit un model de incorporare perfectă a unui hit rock într‑un film. Un „must“ pentru orice entuziast al sportului.

„Fever Pitch“/„Febra stadioanelor“ (1997)
Regia: David Evans Cu: Colin Firth, Ruth Gemmell, Luke Aikman

E vorba de versiunea britanică, mai precis de filmul produs de BBC în 1997, și nu de cea hollywoodiană. Pelicula este ecranizarea celui mai bun roman scris vreodată despre „dependenţa“ de fotbal, după un scenariu realizat de însuși autorul Nick Hornby. Un profesor londonez obsedat de fotbal și‑a petrecut ultimii 20 de ani privindu‑și existenţa printr‑o singură lentilă: cea a performanţelor și a eșecurilor echipei sale preferate, Arsenal Londra. După ce și‑a depășit durerea provocată de divorţul părinţilor cu ajutorul campionatului britanic de fotbal, el „atacă“ fiecare săptămână din viaţă ca pe un meci de fotbal, mereu în căutarea unei eluzive fericiri microbiste. Colin Firth, actor care îl joacă, de obicei, pe gentlemanul britanic constipat, are aici un rol atipic, dar se descurcă excelent în pielea personajului inventat de Nick Hornby în urma unei experienţe autobiografice. E un celibatar ce se ferește să se implice într‑o relaţie sentimentală serioasă, de fapt un copil într‑un trup de adult. Dar pentru orice tip de bărbat imposibil există o femeie care crede în miezul său bun; în cazul de faţă o profesoară de literatură, cucerită treptat de entuziasmul său. „Fever Pitch“ e un portret percutant al unui fanatic iraţional care își dă seama că, pentru restul lumii, există lucruri mai importante decât meciul de sâmbătă.